luni, 24 ianuarie 2011

Ingeniozitatea nu cunoaste limite, iar daca nu am fi fost cu totii copii, nu am fi putut vreodata crea

Doar cu două zile înainte, pe când copilul mic mânca Lego, tot mic, mă uitam afară şi îmi spuneam că iarna e urâtă şi, chiar dacă nu e atât de urâtă, m-am săturat de ea. Din partea mea, poate să plece! Dar a început să ningă iar şi, chiar dacă puritatea de astăzi, cu a ei frumuseţe, ne va costa noroiul de mâine, zăpada proaspăt căzută e încântătoare. Pentru noi, dar mai ales pentru copii, căci Felix, dar şi Kiti s-au repezit de dimineaţă spre pervazul ferestrei deschise de la camera fetiţei unde şi-au aruncat mânuţele calde să ridice câte un strop de zăpadă. Uite, mami, ce degete reci am, a strigat Felix cu bucurie, ia să văd, l-am pipăit pe mâna mică, da, eşti rece, ha, ha, ha. Cred că iar vine Moş Crăciun, a mai zis el şi de ce vine Moş Crăciun numai iarna, apoi. Horica doarme încă, dar ştiu că şi el se bucură când ninge, e încă un copil, aseară, după ce l-am tuns, am insistat să mă lase să îi spăl eu părul, a acceptat în cele din urmă cu condiţia să poarte chiloţii pe el, l-am spălat pe cap şi, pentru că fac asta seară de seară cu Kiti şi Felix şi nu mai fac asta de multe seri cu Horica, nu mi-a venit să cred ce copilaş e încă şi băieţelul meu mare! Nu ştiu dacă pot generaliza, dar dacă aş putea, atunci as zice: nu vă aşteptaţi ca la 11 ani copiii să nu mai fie copii!
 
 
E sfârşit de săptămână, e linişte, e acasă, e pauză de lecţii la Kiti în program, e taticash acasă căci e pauză şi la serviciul lui, e Kiti neîndurătoare cu al ei tătic, căci aşa fac copiii cu părintele pe care-l văd mai puţin timp, e neîndurătoare în insistentele ei rugăminţi de a primi biscuiţi, atât de neîngăduitoare cu refuzurile lui încât tati nu-i poate rezista, pentru că limitele sunt aproape de noi întotdeauna şi uneori voinţa de a le sări este mică. Şi totuşi, chiar şi tati, în bunătatea lui, o roagă să înceteze, apoi o refuză ferm pe Kiti, atât, de-acum ai exagerat, Kiti! Ei bine, pe moment Kiti se retrage mai mult resemnată decât înţelegătoare, poate acum se potoleşte, gândeşte poate tati. Însă, surpriză, Kiti nu e deloc resemnată, cu atât mai puţin înţelegătoare, ea stă gânditoare pe canapea şi născoceşte un plan, oare cum aş putea să-l impresionez pe tati să îmi dea biscuiţi? Dacă aş fi într-o telenovelă sud-americană sau de oricare altă origine, telenovelă poliţistă, aş arăta gândul ăsta 'parsiv' al lui Kiti şi aş încheia brusc episodul lăsând bietele amatoare de filme poliţiste să se viseze detectivi şi să scornească soluţii ce să o ajute pe eroina lor preferată, frumoasa actriţă, Kiti. Şi pentru că aşteptarea ar năuci telespectatoarele, în ciuda faptului că dorinţa de fraternizare cu personajul principal al acestei telenovele neobişnuite este suficient de mare, ele nu ar putea vreodată, cel puţin aşa cred eu, dar poate mă înşel, deci nu ar putea vreodată să inventeze SOLUŢIA, soluţia cu litere mari descoperită de Kiti. Şi pentru că suspansul şi-a căpătat intensitatea scontată, iar vouă, cititoarelor amatoare de telenovela mea, nu pot să vă încerc răbdarea mai mult de-atât, am să vă dezvălui soluţia, soluţia miraculoasă care l-a rupt pe tati de laptopul lui şi l-a dus înmuiat de hohotele proprii de râs şi ale lui Kiti direct şi neîntrerupt spre dulapul cu bunătăţi din bucătărie, de unde a scos un biscuite pe care i l-a dat cu drag şi cu un pupic fetiţei lui dulci. Iat-o: stând aşa gânditoare pe canapea, Kiti şi-a amintit că deseori, mai mult chiar decât atât, aproape de-o viaţă de fetiţă, ca să obţină ceea ce îi place, fetele şi mami şi profesorii ei în general îi cer să fac ceva, ba să arate ceva, ba să identifice pe cineva, ba să numere, ba să strângă jucăriile etc aşa că a vrut să facă ceva deosebit ca să-l impresioneze pe tati. Şi-a învârtit ochii în jurul camerei până când a dat cu ochii de consola de pe perete, preferata mamei, pe care, printre altele, cele două sfeşnice din cristal se înălţau deasupra celorlalte obiecte din jur graţie lumânărilor verzi şi înalte pe care le ţineau. S-a ridicat, a apucat ambele sfeşnice cu câte o palmă perfect mulată pe contururile subţiri şi a traversat toată camera de zi cu ele în mâini îndreptându-se spre tati, căruia i le-a oferit ca pe nişte daruri alese, cu cel mai fermecător zâmbet diafan din lume, aşa cum voi, dragele mele cititoare, o cunoaşteţi deja pe Kiti. Iară tati, la fel ca noi toţi de altfel şi precum am mai zis, a răsplătit-o pentru cadoul primit pe cea care, cu atâta originalitate, şi-a obţinut recompensa râvnită, încheind fericit şi, de data asta, fără suspans un alt episod din telenovela noastră.

5 comentarii:

zumzi1 spunea...

Superb postul!!!!! Imi pot doar imagina cu cata placere a savurat Kiti biscuitele :)

Ceska777 spunea...

Ingenioasa Kiti! Si gaza a exclamat ieri cand a vazut un praf de zapada pe jos: vine acusa iar Mos Craciun! Va invidiez pt zapada!

MihaelaMaria spunea...

zumzi, multumesc, da, kiti a savurat atat biscuitele cat si momentul pt ca l-a mancat razand in hohote:)


ceska, da, avem zapada da' avem si tone de balti, zic asta cu picioarele ude:)

din lumea mea spunea...

Ce sireata Kiti!!! Ca o pisicuta frumoasa ce este!

MihaelaMaria spunea...

hihihi