Pa, pa, boubou!

Poveste tradusa din revista Histoires pour les petits cu ilustratiile de-acolo. Povestea ii place mult lui Felix pentru ca si el a fost si mai este un copil purtat cu drag, chiar daca nu in sling (de care n-am stiut pana de curand) :).





-->Ghemuit într-un boubou strâns pe spatele mamei sale, Amadou se afla în drum spre casă, când se întâlni cu prietena lui, girafa, care se răcorea la umbra unui copac.

-Bună ziua, girafă! Nu te incomodează să ai nasul atât de aproape de cer?

-Nu, răspunse ea. De sus, de la înălţime, eu pot să miros totul! Mai încolo, când te vei putea căţăra în copaci, vei putea simţi şi tu toate aromele pământului aduse de vânt!

Amadou se agăţă de gâtul mamei şi zise:

-Parfumul mamei mele îmi este suficient! Miroase atât de bine a vanilie!

Amadou era încântat de plimbarea aceasta, instalat confortabil pe spatele mamei sale.

Aproape de câmpie, Amadou întâlni un bun prieten, struţul.

-Spune-mi strutule, de ce alergi tu atât de repede?

-Pentru a fi mereu primul, răspunse struţul. Când vei fi mare, vei adora să alergi cu prietenii tăi!

Amadou îşi lipi obrazul de pielea mamei sale şi răspunse:

-Eu prefer să merg în ritmul paşilor mamei, pentru că ea are un mers atât de liniştit!

Aproape aţipit, Amadou fu salutat cu un răget de către leu.

-Şşşt, îi spuse Amadou, chiar trebuie să faci atâta zarvă?

-Binenteles, eu trebuie să mă fac respectat! Curând şi tu vei vrea să te faci auzit şi vei fi foarte mulţumit dacă vei avea o voce atât de puternică precum a mea!

Amadou care o asculta pe mama cântându-i un cântecel răspunse:

-Vocea mamei mele este cea mai dulce muzică, nu îmi trebuie alta!

Ajungând lângă casa lui, Amadou văzu maimutelele făcând tot felul de acrobaţii.

-Amadou, vino să te joci cu noi, strigara ele.

Amadou ar fi vrut să li se alăture dar în acelaşi timp se agăţă şi mai puternic de gâtul mamei sale, soptindu-i la ureche:

-Mi-e un pic frică. Şi, în plus, prefer să stau cu tine, este mai puţin periculos.

-Dar mult mai puţin amuzant, îi răspunse mama.

Amadou reflectă asupra spuselor mamei şi sări afară din boubou.

-Gata cu boubou-ul pe ziua de astăzi, strigă el mândru.

Amadou se apropie de maimuţele şi le privi cum se amuzau ele ca nebunele. Pentru a-l încuraja, maimutelele îl chemară:

-Vino cu noi, Amadou, vino cu noi!

Amadou se alătură jucăuşelor şi învaţă de la acestea să se balanseze suspendat de liane. Era extrem de amuzant!

-Uite, mamă, ce pot să fac! Nu-mi mai este frică!

Apoi încercă să facă nişte salturi pe care le găsi tare distractive.

-Mic rege al piruetelor, ai grijă să nu te loveşti la cap, îl atenţionă mama sa, puţin îngrijorată.

După un timp, se făcu vremea ca Amadou să-şi ia la revedere de la noii săi prieteni.

Seara, înainte de a adormi, Amadou o întrebă pe mămica lui:

-Mami, nu vom arunca boubou-ul, nu-i aşa? Poate că vom avea nevoie din nou de el într-o bună zi, când eu voi fi obosit la întoarcerea de la piată.

-Ai dreptate, îl vom păstra, îi răspunse mama. Şi nu îţi face griji, chiar şi când vei fi mare tu vei rămâne un băieţel mic în inima mea!

Protejat de dragostea mamei sale, Amadou adormi liniştit.

Si toţi copiii din lume pot să facă la fel!

In parc la patinoar

Din nou cu patinele în picioare după doi ani! Înafară de faptul că am plătit poate ceva cam mult ca să patinăm iar dacă tot am plătit, am sperat( degeaba) să scăpam de frustrarea de a te împiedica de şanţurile (nu zgârieturile) de pe patinoar şi de senzaţia că patinoarul a fost plantat în mijlocul unei groape de gunoi, deci înafară de acestea a fost o dimineaţă foarte frumoasă mai ales că soarele a încălzit astăzi Bucureştiul.

Kiti a patinat, de fapt este exagerat să spun că a patinat, mai degrabă a alunecat cu patinele în picioare pe gheaţă, trasă de mâini de Alina sau de Alina şi de mine. La început s-a speriat (ea nu a mai patinat de trei ani), a luat o poziţie crispată a picioarelor pe care şi-a menţinut-o până la sfârşit pe gheaţă. Însă lacrimile de pe obraz nu s-au menţinut în ciuda năsucului curgător.



Horica, venit de la antrenamentul de tenis, a închiriat o pereche de patine, oricum nu mai are pentru că între timp i-a crescut piciorul. S-a bucurat mult în compania unui băieţel cu care s-a împrietenit într-o clipită, a alergat câteva zeci de ture, s-a mai şi oprit în grupul nostru lărgit şi cu nepatinatorii ca să fac o poză.

Felix a insistat să alerge pe patinoar (fără patine), i s-a permis să o facă însă a alunecat şi a căzut pe funduleţ lăsând patinoarul în urmă în plânsete calmate cu uşurinţă de mama lui. A descoperit muntisorii de zăpadă strânsă la marginea patinoarului şi s-a bucurat ca un alpinist pregătit în sfârşit să cucerească un nou pisc. Aşa că a urcat, alunecat, rostogolit, coborât, înotat fără încetare în zăpadă. Nu are sens să descriu cât de afectat de umezeală a ajuns acasă, spun doar atât: ca după un scurt duş!

Xocoatl si Negruzza (2)

Acesti doi caini nu sunt doar niste caini vorbitori oarecare, ei sunt prietenii nostri iar Horica vrea sa-i adopte. Deaceea cred ca o sa mai apara pe-aici.

Xocoatl si Negruzza

Micul dragon

Dacă ninge (şi) peste maşina mea, atunci ca să plecăm cu ea (maşina) parcurgem următorii paşi: descui maşina, urc copiii în spate, urc la volan, aprind motorul, iau peria, ies din maşină, curăţ maşina de zăpadă, reintru în ea. Şi la ultimul pas, odată cu mine, intră şi un nor de fum de la gazele arse de motorul aprins. Azi am exclamat:"ah, ce fum am băgat în maşină!". Felix, scoţând aburi pe guriţă, a replicat:"mami, stai liniştită că eu am suflat fumul în maşină!".

Si (inca) o poza de sezon cu Kiti:

Iarna cu zapada si soare

Ninge prea abundent ca sa nu fiu tentata sa rasfoiesc printre fotografiile din Bad Hofgastein de acum trei ani, acolo unde mergem din nou sa schiem peste doua saptamani! Sunt frumoase, enjoy!

Culmi neintrerupte cu parfum continuu

Culmea comodităţii (sau a prostiei) ar putea fi să iei maşina pe o ninsoare abundentă ca cea de ieri ca să traversezi strada să-ţi rezolvi nişte probleme, după care să te întorci acasă (tot peste drum doar că în sens invers) şi să faci o oră şi patruzeci de minute. Din fericire eu nu am atins aceste culmi (încă) deşi am traversat strada cu maşina să-mi rezolv nişte treburi şi m-am întors acasă (înapoi, peste drum) într-o oră şi patruzeci de minute. Aceasta întrucât după ce mi-aş fi îndeplinit îndatorirea respectivă de peste drum ar fi trebuit să plec mai departe cu maşina într-un capăt al oraşului. Ceea ce nu s-a mai întâmplat din cauza traficului infernal şi a ninsorii de poveste.

M-am gândit astăzi că Felix vorbeşte de la şase dimineaţa şi până la opt seara aproape neîntrerupt (uneori mai aţipeşte la prânz şi de cele mai multe ori în aceste momente tace). Nu e deloc monoton aşa cum ar putea părea pentru că îşi modifică intonaţia şi vocea în funcţie de ideile care îi vin, deasemenea este interactiv găsindu-şi parteneri de dialog în oricine şi orice, chiar şi în fiinţe sau obiecte imaginare. Printre altele mi-a spus ca din senin: "mama lui Spot este la un concert de T-rexi unde nu cântă nimeni".

Am ieşit la cumpărături de cadouri pentru Crăciun. Horica, cât timp am căscat gura şi nasul şi ochii la cosmetice, s-a şi a parfumat cu mai multe parfumuri-testere până l-a oprit din entuziasmul cu care îşi bombarda simţurile un body-guard care i-a spus nervos:"ce faci, bă, vrei să-ţi cumperi un parfum? Ham-ham!"

Kiti a învăţat astăzi să continue un pattern. Nu cred că n-a ştiut până acum dar refuza să ne arate că vede continuarea. De trei ori la rând, fără greşeală, nu mai e coincidenţă, nu?

Rebela

Suntem vedete! Cine ne-a prins reprezentaţia de astăzi nu ne uită uşor. Spectacolul a fost viu, pasional, când actorul îşi joacă propriul rol efectul este maxim. Aplauze nu am stârnit însă privirile spectatorilor ne-au dat certitudinea că mesajul transmis a fost pătrunzător. Pe scenă- un copil şi încă doi, Kiti şi fraţii ei. Alături- un adult, eu. Scena- culoarele înguste dintre rafturile cu lampadare şi veioze ale unui magazin. Copilul plânge şi ţipă iar ţipetele sunt sfâşietoare. Chiar aşa, sfâşietoare. Recunosc, nu sunt în picioare sută la sută. Mă aplec un picuţ sub dramatismul situaţiei. Mă îngreunează şi privirile, dealtfel de înţeles, spectatorilor. Ei trec ca pe o bandă rulantă prin faţa culoarului unde ne-am făcut pitici aşezându-ne pe un grătar de lemn menit să susţină cutiile mari cu lămpi. Aici pare că durerea lui Kiti este mai blândă cu ea dar şi cu noi. Fraţii sunt cortină semitransparentă pentru noi. Horia, mai mare şi cu mai multă istorie în spate, îşi vede de gândurile şi interesele sale, acum îşi caută pe rafturi "frânghia visurilor sale". Felix însă , cu perspectivă de om mare cocoţat în căruciorul de marfă, o roagă aproape plângând pe Kiti să tacă, îl dor urechile. O rog şi eu să tacă, spectacolul, deşi apreciat la adevărata lui valoare, nu e deloc comic şi e duminică, lumea vrea să alunge deprimarea acumulată spre sfârşitul săptămânii. Kiti îmi ascultă rugămintea însă imediat îşi ascultă şi durerea. Aaaaaaaa, un nou hohot. Cel puţin bucăţile de lemn ce îi ţin corpuşorul îi adună membrele pe lângă trup ca un leagăn îngust şi asta pare să-i aducă uşor-uşor liniştea. Acum îi las pe toţi trei acolo, Horia urmărind cu grijă orice mişcare, Felix cărându-i palme şi pumni prieteneşti lui Horica iar Kiti stând semiintinsa pe patul de lemn improvizat şi adoptat. Caut nişte obiecte, trebuie să le iau cât mai repede, la ora prânzului am întâlnire cu consultantul pentru programul lui Kiti, tati e în acelaşi magazin, puţin în spate, la el rumoarea dată de spectacol n-a ajuns, curenţii sunt într-un singur sens.

E greu de spus nu atât de ce se supără ci mai ales când se întâmplă. "E rebelă", zice Horica despre ea. Ce-i drept, se apropie de o vârstă la care poţi să te aştepţi din partea unui copil să fie rebel. Se poate întâmpla chiar şi când criza este acompaniată de vorbe. Dar îţi dă un sentiment frustrant de neputinţă.

Pe drumul spre casă e linişte, ne mai aminteşte Kiti doar din când în când de supărarea ei cu câte un "aiaia". Acasă uit complet de supărare, cum altfel când Kiti râde şi se joacă complet relaxată? Lucrează bine, demonstrează că şi-a învăţat lecţia în faţa consultantului. Horica şi Felix nu au ce uita, "aşa e ea", Kiti.

Acronime

Îmi pare rău că din cauza evenimentelor electorale îi expunem pe bieţii copilaşi la ştiri mai mult ca de obicei în zilele astea. Deaceea nici nu e de mirare că Felix, jucându-se cu vaporul său primit de la Horica, cântă o melodie nouă cu versuri inedite: "psd şi pnl, psd şi pnl etc":

De ziua lui Căti

Azi este ziua lui Căti la fel ca şi anul trecut de 4 decembrie şi tot aşa înapoi de vreo treizeci şi ceva de ani. Felix s-a fotografiat cu tortul lui Căti (asa il numeste el pe taticul lui plin de dragalasenie):



Horica s-a gândit să-i facă lui Căti o surpriză de ziua lui astfel că i-a desenat ceva. Desenul reprezintă un vas, "vaporul nostru ideal", navigând pe o mare populată deopotrivă de animale din zilele noastre dar şi de strămoşi foarte îndepărtaţi ai acestora, prietenii noştri. Tati, în cel mai înalt punct al desenului, mânuieşte cu grijă cârma vaporului, noi, toţi ceilalţi, ne aflăm în diverse ipostaze în jurul personajului central. Sunt şi păsări, e şi soare aşa că bănuiesc că cerul e senin şi marea liniştită. La fel ca şi urarea noastră pentru el: La mulţi ani!

Scrisoarea pentru Mos Craciun

Dragă Moş Crăciun,

După cum ştii eu îţi trimit în fiecare an o scrisoare în care eu îţi spun ce am dori noi, Horica, Kiti şi Felix.

Eu aş vrea:
-un telescop,
-o lanternă puternică,
-un kit de supravieţuire cu busolă.

Kiti şi-ar dori:
-lucruri educative şi ajutătoare la vindecarea ei de autism.

Felix şi-ar dori:
-un elicopter Bell Huey,
-o maşină,
-un camion de pompieri, toate de Lego + un pod.

Întotdeauna ai adus cele mai frumoase cadouri iar pentru că eu cred cu adevărat în Moş Crăciun aş mai dori o scrisoare de la tine. Te rog mult să-mi scrii!