Oraşul

Plângea tare când am intrat în casă. Chiar plângea cu lacrimi, nu era doar plictisită. Acum zece minute a început să plângă brusc, fără nici o legătură aparentă cu ceea ce făceam, mi-a spus I. Vrea să evadeze. De la lecţii, de sub control, din căldură, din monotonie, dar mai ales din casă. Ei bine, ne încălţăm, luăm căruciorul din maşină (Felix nu poate rezista un drum dus-întors până la/ şi de la şcoala lui Horia) şi mergem în plimbare să-l luăm pe Horia.

E foarte cald afară dar ne simţim mult mai bine decât în casă, drumul nostru având mai multe porţiuni umbrite iar dacă mai adie şi vântul, cu atât mai bine. Deci, la drum!

Kiti şi-a pus plangand sandalele, eu i-am strâns scaiul pe călcâie. Felix a îmbrăţişat-o, şi-a luat o maşină şi am pornit. O adevărată aventură! Să porneşti cu căruciorul prin Bucureşti. Mi-am amintit de prima săptămână de la revenirea noastră în ţară. Era ziua mea şi vroiam să-mi fac un cadou. Mi-am luat cei trei copii şi am pornit-o agale, senină, la fel ca şi ziua de septembrie de atunci, pe...Calea Victoriei. Bebeluşul în cărucior, copilul mijlociu în dreapta, copilul mare în stânga. Un triunghi cu bază solidă, gata de luptă cu oraşul. Am primit atunci botezul focului. Din calmă, senină, relaxată, bucuroasă, aşa cum mă simţeam la plecare, am ajuns înapoi acasă isterizată, încruntată, nervoasă, încordată, mulţumind Domnului că ne-a adus teferi înapoi. Fără nici o glumă. Locul ăsta, altădată spaţiu de promenadă, reprezintă azi inversul absolut a ceea ce îmi imaginasem eu, atunci, în naivitatea şi neştiinţa mea. Trotuarele, atunci când nu lipsesc, pentru că da, există şi porţiuni în care trotuarul pur şi simplu intră în zid aruncându-te pradă monştrilor de pe şosea, sunt strâmte, ingrate dar mai ales cucerite. Ele sunt acum în slujba maşinilor, nu cred să mai existe în oraşul ăsta vreunul neprihănit. Iară eu, alături de copiii mei, trebuie să fi arătat ca picată de pe altă planetă. Auzi, cu căruciorul pe Calea Victoriei! Ha, ha, ha, ce glumă bună! Nu trebuie să mai spun că am ajuns acasă fără cadou, cui îi arde de cadouri când grija pentru pruncii tăi te macină?

De atunci am mai făcut şi refăcut de câteva ori drumul la şcoala lui Horia şi înapoi cu căruciorul. Că doar omul se învaţă repede cu binele dar şi cu mai puţin binele. Am apelat cu fiecare incursiune în nebunia orasului la instinctele de supravieţuire şi am observat că, la fel ca în orice antrenament, înveţi să răzbaţi până la urmă. Ba ajungi chiar la măiestrie cu un pic de insistenţă. Şi chiar ajungi într-atât de departe încât să exclami: ce frumos e părculeţul ăsta, tot ăla la care acum doi ani te uitai cu milă. Pentru că vrei să trăieşti armonios, deşi pare disonant.

În timpul primilor 50 de paşi starea lui Kiti a cunoscut o adevărată metamorfoză. Din viermele respingător de la pasul zero, firea ei a devenit un fluturaş cu aripi multicolore spre pasul 50. Efectul benefic al cerului liber deasupra capului asupra omului. Acum, experimentaţi pietoni ai marelui oraş, bucuria maximă din aceste plimbări constă în opririle la umbra cateunui copac pentru a ne potoli setea, poate foamea sau pur şi simplu pentru a simţi puţin vibraţia frunzelor, ierbii, pământului.

Am ieşit din zona verde. Grăbim pasul să scăpam cu cât mai puţin fum inhalat până acasă. Chipul lui Kiti arată bucurie. Trecem prin faţa unui biet bătrânel care cerşeşte cu mâna întinsă spre Kiti (copilul din dreapta mea). Plină de candoare, Kiti îi întinde în răspuns mânuţa goală şi un zâmbet. Bătrânelul este mulţumit. Oare ce cerşeşte?

Din nou acasă. Mai experimentaţi decât cu o zi înainte. Tot noi.