Reevaluare (1)

E dimineata iar noi suntem pregatiti fizic si sufleteste sa pornim in aventura anuala a reevaluarii lui Kiti. Incepe azi si o sa continue cam o luna si ceva. Cu pauze, binenteles, intre vizitele la medicul neurolog, psiholog, autoritatea ce va primi dosarul nostru, comisia de evaluare, asistentul ce ne va vizita acasa si cam atat, cred. Nu avem o amintire placuta dupa experienta inrudita de anul trecut, dar nici nu ma astept sa fie cineva multumit de toata alergatura asta mai mult sau mai putin obligatorie pentru obtinerea unor bani ce ne usureaza plata terapeutilor. Mai ales ca nu vad necesitatea evaluarii anuale a copiilor afectati destul de sever de autism. Parca s-ar teme cineva ca copilul tau s-a facut bine intr-un an si parintii lui profita luandu-i in continuare banii din buzunar. Ce bine-ar fi sa fie atat de simplu: te imprumuti, amanetezi tot ce ai si angajezi tot felul de terapeuti care reusesc intr-un an, doi, trei sa-ti scoata copilul din statistica lor. Gata, am scapat de inca o capusa din sectorul unu!

Azi: vizita la clinica de pediatrie. Cu asta se incepe la reevaluare. Te programezi la medicul neuropsihiatru, pentru asta vorbesti la telefon cu asistenta lui care nu-ti da programarea de la prima convorbire. Te pune sa o mai suni o data dupa o ora ca sa primesti o ora. Mai suni o data sa-ti dea ora. Desi la cele mai multe cabinete medicale se asteapta, totusi cand ai o ora, speri ca intalnirea cu medicul sa se produca putin dupa ora respectiva. Deaceea vrei o ora. Deaceea suni inca o data. Si primesti un raspuns asemanator cu ceea ce-ti doresti doar ca nu e o ora ci e un interval orar. Bun si ala ca mai contureaza putin zona din zi ocupata. Sa fie...intre 9:30 si 10 si se intra in ordinea sosirii. E bine asa? E bine relativ la un secol, e binisor relativ la o dimineata.

Hai sa ne gandim: daca e 9:30-10, inseamna ca asta ar cam fi intervalul de sosire a doctorului, corect? Corect, putem fi acolo la 9-9 si ceva si nu vom avea de asteptat decat cam o jumatate de ora sau maxim 45 de minute. E bine? Se poate si mai rau! Da, dar daca se intra in ordinea sosirii si daca si alti pacienti s-au gandit sa soseasca mai repede pentru a evita aglomeratia si asteptatul excesiv inseamna ca oricum vom avea de asteptat dupa sosirea medicului deci creste intervalul de acumulare de tensiuni. Ce facem? Facem cum am zis, plecam pe la 8:30 si vedem acolo.

Zis si facut. De data asta suntem patru. Toti cei trei copii si cu mine. Horia nu merge azi la scoala, am nevoie de ajutorul lui. Doar el e asistentul meu. "Te superi daca te rog sa nu te duci azi la scoala?" O privire neincrezatoare ma fixeaza imediat. "Razi de mine? Binenteles ca nu ma supar!" Ha, ha, ha, macar unul dintre noi are un motiv de bucurie: azi nu se duce la scoala.
Anul trecut am fost doar trei: cu mine si Kiti, bebelusul de atunci, Felix. In carucior ca asa se descurca subsemnata mai bine. Doamna psiholog s-a cam suparat ca n-am lasat copilul cu cineva. Cu cine sa-l fi lasat? "Ei, nu se poate sa n-ai pe cineva sa stea cu copilul!" Nu conteaza ca mama nu se simte confortabil sa-si lase copilul atat de mic cu altcineva. Asta in cazul in care ar fi avut cu cine. Nu conteaza asta, cateodata am senzatia ca, aici, copiii sunt niste remorci care pot fi lasate si in garajele lor cateodata.
Felix a crescut cu un an. Acum sper sa vrea sa stea afara cu fratele lui. Si astfel nu voi dublu-stresa pe nimeni din clinica de pediatrie.

Sus la etaj, pe culoarul-sala de asteptare o mama cu o fetita, alta mama cu doi baieti, inca doua femei fara copii. Cioc-cioc, batem la usa sa ne anuntam sosirea. "Asteptati afara, oaaaac-oaaaac!", ma si sperie asistenta de o marime impresionanta.

Ce bine ca e linistita Kiti, imi zic in gand. Kiti sta in picioare in stanga mea, cu haina inchisa pana in gat, cu mainile tinandu-se reciproc, cu un zambet discret in ochi si pe buze. Sta nemiscata, dar isi modifica starea dinamica doar pentru cate o secunda ca sa se apropie de usa si sa atinga cu degetele programul agatat pe ea. Apoi revine la pozitia stana de piatra. Cu zambet discret pe ochi si buze.
Baietii sunt si ei langa mine, unul invarte bolasul (e Horia, cine ar putea sa aiba arme cu care captureaza canguri si alte animale!), celalalt sare de la unul la altul ca o minge de tenis, cu resurse energetice proaspete ca in orice dimineata ( e Felix daca sare, dar si daca nu-i Horia!).

Conversam si cu mamele din sala, nu doar intre noi. "Eu i-am dat o suta de mii asistentei, dumneavoastra?", ma interpeleaza una dintre ele. "Poftim?", nu inteleg eu din prima mai ales ca nu pot in ruptul capului sa inteleg de ce oamenii se incapataneaza sa foloseasca vechii bani in conversatii si tranzactii. Ma prind repede si ii raspund ca nimic. Se uita neincrezatoare la mine (parca s-a mai uitat cineva neincrezator acum cateva paragrafe la mine, sa am eu ceva?). "Dar domnului doctor?" "Nimic!" Ei, asta-i prea de tot! Imi pare putin rau ca i-am zis. Oare am gresit? Dar asta-i realitatea. Eu nici nu m-am gandit la asa ceva. O vad cum ii strica bulversarea mimica. Am facut-o, asta e!

E 10:45. Sunt invitata in cabinetul psihologului. O recunosc pe doamna de anul trecut. O sa fie bucuroasa ca intru fara Felix. Azi o voi doar simplu-stresa. Cu Kiti. E mai bine asa, voi fi cu ochii catuse pentru Kiti. Anul asta nu va mai rupe brelocul de la cheia dulapului din cabinet. Ne asezam pe cate un scaun. Raspundem intrebarilor. Eu, pe o parte, Kiti, pe de alta parte. "Ooo, sunt incantata sa vad progresele lui Kiti!", spune doamna psiholog. Ii zambesc, incantata la randul meu de incantarea dumneaei. "Parca aveai si un bebe anul trecut cu tine?", ne recunoaste doamna psiholog. "E si acum cu noi, ne asteapta afara cu fratele lui!" "Ai trei copii?" "Da!", zic eu, macar multumita ca nu arat prea imbatranita de ii inspir persoana a doua singular.

Apoi iesim ca sa reintram dupa alt timp la domnul doctor de data asta. In pauza dintre motivele vizitei noastre la clinica, Kiti bate coridorul in lung si-n lung. Dus si intors. Un baietel grasut (asteapta la endocrinologie) o provoaca la joaca oprindu-i drumul cu bratele intinse lateral si cu un "interzis!". Kiti accepta provocarea zambind. Felix intra si el in joc si sfarseste repede jocul strivit la pamant de greutatea importanta a aceluiasi baietel. Plange ranit la frunte la mine in brate. Il pup, il mangai, il alint pana-i trece. Nu dureaza mult. Asa si trebuie ca risca si Kiti o cazatura similara. O chem langa mine, mai salvez niste minute de liniste. Horia invarte bolasul.

Reintram, acum si ca sa incheiem aventura de azi. La medicul neuropsihiatru treaba merge repede. Din fericire. Doua-trei intrebari, liniste peste cateva notite in fisa lui Kiti si "dati fisa aceasta doamnei asistente si reveniti intr-o saptamana sa ridicati certificatul". Asta-i tot? Perfect, am sters-o de-aici!

Gata, copii! Imbracarea. Acasa cu noi. E 11:30 si avem toata dupaamiaza in fata! Kiti sa invete, Felix sa se gudure pe langa mine, Horia sa invarta bolasul...