O duminica sportiva

Astazi ne-am trezit devreme ca intr-o zi obisnuita a saptamanii, am luat rapid micul dejun si ne-am grabit spre Piata Constitutiei la maratonul international cu numarul 1 din Bucuresti. Si bine-am facut. Ca ne-am grabit. Pentru ca zona era inchisa de jur imprejur cam pe o raza de doi km (sau mai mult?).

Aa, desi ne grabeam tare ca sa nu pierdem inscrierile la semimaraton (tati) si la cursa pentru copii Chio Chips (ce sponsor principal pt un concurs sportiv pt copii!!) de un km (Horia), binenteles ca mami, adica subsemnata, a uitat caruciorul lui autointitulatul Dede. Cu riscul de a fi intarziat ne-am intors totusi si ma felicit ca am facut-o dupa ce ma trag de urechi ca am putut sa uit un lucru atat de pretios cand vine vorba de o excursie destul de dificila (??) pentru un lenesut mic de 2 ani.

Oricum, am ajuns destul de bine in timp cu toata intoarcerea neaducatoare de ghinion (sic). Si ne-am inscris. Adica, of course, s-au inscris, tati si Horia.

Printre mai multe sute (cu siguranta, cel putin una) l-am zarit repede cu ochii mei de vultur pe tati la start si l-am inclus cat am putut de rapid si in campurile vizuale ale puilor mei entuziasmandu-i pentru cateva secunde pana ce tati a fugit dupa blocurile de la Unirii disparand din vederile noastre pentru un timp.

Multumiti ca l-am zarit la pornire, ne-am indreptat spre locul de start al cursei copiilor. Horia, cu tricoul lui rosu prea mare cu numarul de concurs atasat cu ace de siguranta, parea un pitic printre ceilalti temerari, nefiind insa singurul de aceasta dimensiune "modesta". Cam slabut si palid dragutul de el acum dupa nici o saptamana de la viroza intestinala. Totusi cursa e scurta, un km nu e prea mult si daca a insistat sa alerge in ea, am fost de acord.

S-a dat startul si pt copii si pana sa ma adun eu bine cu copiii mei nealergatori am si auzit in megafoane sa eliberam pista ca ajung primii copii la linia de sosire. Mai, sa fie, cum se poate asa ceva? Iata-i, intr-adevar, sosesc. Imi gasesc repede un loc numai bun din care sa il reperez pe Horia. Nu stiu cum reusesc, dar constat ca sunt foarte abila in descoperirea de locuri bune pentru observare in diverse aglomeratii de oameni. Si cum spuneam, aflata cu picii mei intr-un astfel de loc, il vad si pe eroul mic al duminicii noastre cu fata chinuita de efort rupand si el la randul sau pentru a nu stiu cata zecea oara panglica virtuala deja a finalului de cursa. Il strig si-l imbratisez mai mult ca sa-l sustin decat ca sa-l felicit. E epuizat, s-a grabit de la inceput pana la sfarsit alergand 1000 m ca 100m. Facem impreuna cativa pasi pana ii revine suflul dupa care ne retragem din multimea de sportivi si nesportivi. Bravo, pui!

Mai avem mai mult de 45 de minute pana ne asteptam sa-l vedem pe tati la linia de sosire astfel ca ne plimbam de colo colo in piata inca nu foarte murdara din fata monstrului comunist. E minunat afara, cerul e complet senin, e si cald, ce bine, nu e nici prea multa lume ca sa fie sufocant, doar muzica urla prea tare, macar de-ar fi fost una mai placuta auzului!

E mult mai interesant intotdeauna sa ii vezi live si atat de aproape pe sportivi decat la tv. De-asta am si ales o bordura de la marginea pistei improvizate pentru alergare pe care sa ne asezam si sa-i incurajam pe temerarii zecilor de km printre care se afla si al nostru drag. Pe care l-am si "prins" o data si l-am "ajutat" cu niste urale.

Apoi, cand am apreciat ca ar fi timpul sa se termine cursa pt tati am refacut invers drumul, ajungand inca o data la linia de sosire. Aici i-am aplaudat pe fiecare dintre "ajunsi", Felix, Horia, Kiti si, cum altfel, eu. Kiti mi-a placut mult pentruca a aplaudat si ea cu interes si entuziasm.

Parca-l vad pe tati in zare, e pe ultima suta de metri. Agitatia e mare pentru ca in fata lui sunt si castigatorii maratonului, doi atleti din Kenia (previzibil). In sfarsit ajunge si el si toti ne bucuram.
Fac repede o poza ca sa nu se piarda impresia efortului si satisfactiei de a fi reusit si de data asta de pe chip, apoi, dupa mai multe minute de odihna plecam acasa.

Astazi nu mai iesim din casa. 40 la suta dintre noi sunt foarte obositi, ii dor picioarele. Suficient de harnice pentru o singura zi, cu ingaduinta chiar si ale celorlalti 60 la suta (care au mers si ele, picioarele, de la locul povestirii la masina). Poate mai putin Dede, parttime motorizat.