Fără cuvinte

 "Ies din baie şi mă îndrept spre a doua uşă pe stânga. Apăs pe clanţă. Uşa nu se deschide. Mai încerc o dată. Şi încă o dată. Degeaba. În spate vine cineva căreia i se zice mama. Mă uit spre ea rugător. Mama înţelege, mişcă cheia din uşă, apasă pe clanţă şi, minune, uşa se deschide. Intru înăuntru. Fug spre dulapul cu hainele mele. O aştept nerăbdătoare pe mama. Ştiu că vine, dar dacă întârzie numai puţin, intru în panică. Încep să sar scurt şi repetat pe vârfurile picioarelor. Iar dacă întârzie un pic mai mult simt că nu mai mă pot stăpâni şi încep să strig "iiii" şi să dau din mâini. Dacă o fac, mama mă ia de mâini calmă, ferm dar fără forţă şi mi le ţine de alungul corpului în jos. Mă linişteşte când face asta. Mă simt mai bine acum.

 Aştept să-mi ia pijamaua şi chiloţii. Mama se aşează pe fotoliu. Eu mă aşez la mama în braţe. Mama îmi pune chiloţii pe marginea fotoliului. E semnalul pentru a începe să mă îmbrac. Îmi potrivesc degetele mari de la mâini în interiorul chiloţilor, restul degetelor pe exteriorul lor. Îi ridic. Ridic îndoit din genunchi piciorul stâng şi încerc să-i fac loc printr-o deschizătură a chiloţilor. Nu reuşesc, mi se agaţă de degetul mic al piciorului. Scot piciorul şi mai încerc o dată. Nici acum nu reuşesc. Îmi eliberez piciorul şi renunţ. Zâmbesc şi mă prefac că mă joc cu altceva. Nu reuşesc să o păcălesc pe mama. Îmi spune să mai încerc. Reiau paşii de dinainte şi reuşesc în cele din urmă să trec întreg piciorul prin gaură. Urmează să ridic piciorul drept şi să fac acelaşi lucru. De cele mai multe ori reuşesc mai uşor decât cu stângul. Dar uneori doar cred că am reuşit pentru că atunci când mă ridic în picioare ca să trag chiloţii în sus aceştia se blochează pe la jumătatea coapsei şi mama mă ajută să-i dau jos doar ca să reiau încă o dată toţi paşii. Cine să o mai înţeleagă şi pe mama asta?

 Acum mama îmi dă pantalonii de pijama. Îi aşează şi pe ei pe marginea fotoliului. E timpul să-i apuc, tot ca pe chiloţi, şi, în aceeaşi ordine, să încerc să-i aduc cumva pe mine. Parcă e mai uşor decât cu chiloţii. Odată ce vârful piciorului intră în pantaloni, nişte tuburi lungi îmi conduc picioarele prin ele şi gata e îmbrăcatul.
 
 Urmează bluza de pijama. Când o văd aranjată în faţa mea ştiu că trebuie să o iau cu mâna stângă de marginea dinspre mine şi cu mâna dreaptă trebuie să mă strecor înăuntrul bluzei ca să caut o ieşire. Ce mai nebunie! Ei, aici e dificil uneori. Pentru că dau de mai multe ieşiri. Şi mama are un fix: trebuie să găsesc una şi numai una dintre portiţe. Dacă nu, mă întoarce din drum. Asta nu mă supără prea tare. Când în sfârşit găsesc ieşirea preferată a mamei, strecor şi mâna stângă prinauntrul bluzei, tot ca să ajung afară din nou. Mâna stângă e mai dibace. Nu prea se încurcă. Cel mai des, găseşte calea cea bună. Acum e rândul capului să facă un drum prin bluză. Partea bună e că e cel mai uşor capului să găsească intrarea în bluză. Nu ratează niciodată (pentru mama niciodată înseamnă între 80 şi 100 la sută). Partea rea este că nu îi e capului prea lesne să găsească ieşirea. Şi e tare supărător. Capul mi se blochează cu totul în bluză iar eu intru în panică. Mă sperii. Sunt agitată. Încep să mă învârt. Ajutooor! Scoateţi-mă de-aici! Mi-e rău! Plâng şi ţip şi mă învârt pe loc. Trag tare de bluză, uneori în jos, alteori în sus. Uneori brusc situaţia se stabilizeaza şi mă trezesc cu bluza îmbrăcându-mi corpul. Alteori din agitaţia mea mă trezesc cu bluza într-o mână. Ooo, nu! Trebuie să o iau de la capăt! Numai de nu aş mai cădea în capcana aia înfiorătoare!

 Acum am trecut din nou prin toate etapele de mai sus. Sunt cu bluza de pijama în mână, după una dintre încercările eşuate. Stau la mama în braţe. Văd că nu se grăbeşte astăzi. E ciudat. Îi iese apă din colţurile ochilor. Cred că am supărat-o. O strâng în braţe şi mă ghemotocesc şi mai mult, lăsându-mi capul pe umărul ei. Mă mângâie pe spate şi cap. Mi-e bine. Cald şi bine. Îşi ia mâna de pe mine. Stai, nu pleca! Îi iau mâna în mâna mea şi o rog să mă mai mângâie. A înţeles ce vreau de la ea. Ştiu că ar vrea să fiu mai îndemânatică. Încerc. Chiar încerc. Îmi spune că mă iubeşte. Tot timpul îmi spune asta. Cred că ştie că şi eu o iubesc. Ce bine că astăzi nu se grăbeşte! E foarte grăbită de obicei. Aş vrea să mă mângâie mai des. Îmi place.

 Acum îmi zâmbeşte. Şi eu îi zâmbesc. Mă învaţă mereu să o imit. Sunt încă fără bluză. Mama îmi dă din nou semnalul să încep magia cu bluza. Surpriză! De data asta îmi reuşeşte magia din prima încercare. Mama e bucuroasă. Şi eu sunt bucuroasă.
 
 Urmează să stau faţă în faţă cu mama care aşteaptă să îmi mişc buzele şi limba într-un anume fel până se aude ceva de genul "a-p-te bna". Mama mă imită ea pe mine acum, puţin cam stângaci: "noapte bună!".
 
 Şi fug repede, repede în pat."