Interioare

Suntem ori foarte cuminți, ori simt eu excesiv (cum am spus și aici), însă câteodată, deși strânși cu toții laolaltă, găsesc necesar să recapitulez logic componența familială, întrucât mă împiedic de senzația de incomplet. Acum, cu Felix plecat de acasă, senzația neatrăgătoare este mai accentuată, în plus, are o notă sonoră, echoică. Cu alte cuvinte, dacă nu îl văd în fața ochilor nu înseamnă că nu este în casă, însă dacă este plecat de acasă pot să îi percep auditiv absența. Nu pot decât să îmi confirm cu asta faptul că familia, legată arbitrar de un spațiu concret, nu neapărat definitiv, este congruentă cu starea de plenitudine și consonanță. Desigur, depărtarea fizică tulbură vibratoriu un echilibru.

Mă gândesc din când în când, de data asta stimulată de introspecțiile pe care adolescența le provoacă, la plusul de emoție a băieților, legată de sora lor. Mă tulbură mărturisirile adolescentului despre necredința copilului din trecut, dar nu pot să nu mă înclin recunoscătoare în fața admirabilei și totodată terapeuticei sale generozități, ce l-au implicat și îl leagă continuu de tot ceea ce se întâmplă 'pentru Kiti'. Dacă aș crede din tot sufletul că autismul fetei o ține de-a pururea fericită și tot l-aș zdruncina puțin, de dragul fraților ei.