marți, 12 aprilie 2011

Rebel fără cauză?

 De o vreme încoace e tare neliniştită. În tot ceea ce face se vede o agitaţie nestăpânită care parcă îi aruncă în aer comportamentul. Nu contează starea în care se află, de o fi satisfacţie pentru gustarea care urmează sau bucuria jocului cu fraţii sau supărare pentru cine ştie ce disconfort fizic, toate i se întâmplă pe un fond de agitaţie. De cam trei săptămâni încoace Kiti simte exploziv şi haotic. E peste tot şi nicăieri. E veselă şi tristă. E în priză şi deconectată de realitate. Şi cu toate astea se străduieşte. Se vede că se străduieşte să ne facă pe plac însă există în ea o voinţă mai puternică decât străduinţa de a fi la locul ei. Ieri am găsit ceva mai greu resurse să-mi stăpânesc temerile şi durerea pentru chinul ei. Totuşi am găsit, m-a ajutat şi tati al copiilor să o fac şi e atât de bine să fii optimist! Eu nu cred că Dumnezeu dă fiecăruia atât cât poate duce ci cred că Dumnezeu îţi dă tăria să duci ceea ce primeşti. Ştiu că neliniştile astea tulburătoare din Kiti se vor risipi într-o zi şi ştiu că atunci vom fi cu atât mai încrezători că întotdeauna încape şi mai bine, important e să cauţi până găseşti. Şi pentru că Kiti simte tot ca noi, ceilalţi, de lucrul ăsta sunt sigură, l-am învăţat de-alungul anilor, pot să garantez că Kiti iubeşte, suferă, se bucură, se întristează, glumeşte, agreează, preferă, în general simte, deci trăieşte, de aceea îmi pun serios întrebarea oare nu îi este la fel de dificil şi unui copil sensibil să treacă prin adolescenţă. Pentru că dacă aşa e, răbdarea şi înţelegerea părinţilor trebuie să fie chiar mai mari decât în perioada copilăriei mici, iar suportul afectiv este crucial pentru dezvoltarea copilului. Mă gândesc la celălalt preadolescent al nostru, Horica, mă gândesc la toate micile, deocamdată, furii şi dezechilibre care îi îmbracă unele acţiuni. Mă gândesc la temerile lui, la neliniştile şi tumultul din sine, mă gândesc la unele replici tăioase şi conclusive de-ale mele, de-ale noastre, ale părinţilor lui ca răspuns la micile sale rebeliuni, mă gândesc cât sunt de nedrepte şi cât de tulburătoare pot ele fi. Mai ales când el, copilul rebel fără voie, se străduieşte. Pentru că aşa cum Kiti nu poate să-şi reţină unele comportamente, e posibil ca nici Horica să nu poată pur şi simplu. Astfel că închei acest text ca un îndemn şi o promisiune pentru mine în primul rând să fiu mai înţelegătoare şi, neapărat, mai calmă. Pentru că, pe probate, când îţi vine să îţi iei lumea în cap de nervi şi oboseală şi frustrare, starea de calm poate înfăptui minuni. Doamne ajută!

9 comentarii:

@ndreea spunea...

Offf, ca mi-au dat si lacrimile! Bine punctat! Starea asta ciudata de nervi o am si eu ... cu 1, nu cu 3! Si-mi repet sa fiu mai calma si mai calma ... si evident, mai intelegatoare.
Cate un gand bun pentru fiecare copil frumos si pretios! Si pentru mama lor!

MihaelaMaria spunea...

Multumesc, andreea, la fel si tie, calm si rabdare iti doresc! Eu chiar cred ca ce traieste kiti in afara, traim si noi inauntru. Evident, la niveluri diferite. De aits e bine sa ii dau atentie si sa invat din ea. Pupici

Ceska777 spunea...

Eu nu stiu ce sa spun, m-a emotionat tare postarea ta. Daca varsta de 2-3ani e mica adolescenta atunci nu ne va fi usor nici in adevarata adolescenta. Preadolescentii vostri au insa toate premisele la o adolescenta frumoasa...in care le veti fi alaturi intelept.

Ceska777 spunea...

PS In numarul din aprilie al revistei Parinti. Family. era un articol despre haosul din mintea adolescentilor. L-am sarit caci nu ma priveste direct varsta dar o sa revin asupra lui....sa imi fac temele din timp. ;-)

MihaelaMaria spunea...

ceska, multumim pt aprecieri, cat despre articole despre adolescenta ar fi cazul sa le caut si eu:) tu esti inca in timp

Andra spunea...

Doamne, ajuta! Asa este! Ai dreptate - calmul face minuni! Mai ales cu preadolescenti rebeli! Si Andrei are 'iesiri' furtunoase, inclusiv reflectii asupra lor de genul 'nu vreau sa reactionez asa'. Calmul e cel mai important! Doamne, ajuta-ne sa ni-l pastram!

MihaelaMaria spunea...

Andra, da, la fel face si Horica, imi spune ca el nu vrea sa fie asa uneori si chiar si Kiti, are cateodata o privire atat de sugestiva de parca ar vorbi si ar spune exact acelasi lucru. Multumesc!

alina spunea...

Exercitiul meu e sa incerc de fiecare data sa ma pun in pielea lor. Iar la adolescenta sper sa am memoria intacta, cu propriile-mi rebeliuni si atitudini de razvratire intensa prezente in minte inainte de a deschide gura. :)
Te imbratisez, you can do it!

MihaelaMaria spunea...

alina, multumesc pt incurajari