luni, 4 aprilie 2011

Când n-am soluţie, plâng

 Nu ştiu ce a supărat-o într-atât încât să plângă cu lacrimi reale aproape tot drumul până acasă. Mai ales cu cât am lăsat-o zâmbind în faţa şcolii de dimineaţă şi am aflat că nici cât a învăţat nu a părut neliniştită sau iritată. Eu în faţă, la volan, ea în spate, lângă frăţiorul ei mic. Am fost poate singura conducătoare auto din Bucureşti care şi-a dorit semafoare cu roşu aprins cât mai mult ca să îi pot ţine mâinile în mâinile mele, să o mângâi pe picior, să îi şterg lăcrimioarele de pe obraji. I-am vorbit, am întrebat-o ce o supără şi fiindcă nu mi-a răspuns am izbucnit în plâns. Şi, surpriză, când m-a văzut aşa plângăcioasă, a zâmbit, apoi a râs de-a binelea. Şi eu am râs, cu plânsul încă în ochi. Dintr-o slăbiciune i-am reconstruit zâmbetul.

2 comentarii:

Ruxandra spunea...

Nu stiu de ce, nici macar nu o cunosc, dar imi e atata de draga Kiti! Atata!! Poate pentru ca seamana atat de mult cu Olguta mea. Atat de delicate, atat de fetite, atat de speciale si de balsam pe suflet; cu toate ale lor, cu toate "vai saraca" pe care le aud in jur, pe care le auzi in jur. Horia, Felix si Petru al meu sunt binecuvantati cu astfel de surioare. Domnul cu voi!

MihaelaMaria spunea...

Olga si Petru, ce nume frumoase! Multumesc, draga Ruxandra, pentru gandurile bune pe care ni le trimiti, va imbratisez cu drag mare pt copilasi!