Stângăcii

Ca în 'Toate mi se-ntâmplă numai mie' (titlu original 'La chevre') cu Pierre Richard, m-am trezit deodată  cu faima de a fi neîndemânatica familiei. Spun ca în film, pentru că, fiind copil, am trăit multă frustrare de pe urma acestei etichete cu care mă procopsisem, frustrare pentru convingerea mea că doar ghinionul mă punea în centrul diverselor stângăcii mai mici sau mai mari. Cu atât mai multă nedreptate găseam în noul și indezirabilul meu calificativ, cu cât acesta mă apăsa suplimentar în acțiunile mele, așadar e lesne de înțeles prin ce mecanism psihologic numărul boacănelor mele creștea. Mi-am analizat de-alungul vremii stângăciile, le-am observat evoluând, iar astăzi pot spune că, fie ele determinate de lipsa unui anumit tip de inteligență practică sau de lipsa unor abilități sociale complexe, acestea pot fi lesne depășite printr-un antrenament perseverent sau nu chiar așa de perseverent. Nu sunt o persoană neîndemânatică, din contră, am ajuns să îmi cunosc intim mâinile, să le pot percepe în detaliu profund până în vârful degetelor, mulțimea de experiențe de atingere avute mi-au antrenat, zic eu, suficient de bine, iscusința practică a mâinilor. Cât despre depășirea stângăciilor sociale nu stau la fel de bine, însă scrisul îmi este un antrenament valoros. În ciuda acestei lungi introduceri, nu despre mine voiam să scriu astăzi, ci despre părinții stângaci în exprimarea emoțiilor lor față de copii, a căror stângăcie ține mai degrabă de temperament și abilități sociale decât de empatie. În context, mă întrebam în ce măsură copilul este afectat, iar răspunsul mi-a apărut destul de clar în minte, anume, concordant cu măsura în care acest copil are o inteligență emoțională mare sau mai mică. Să ne îngrijim de trăirile complexe ale copiilor, să le ajutăm să înflorească, să fie percepute și înțelese pare din această perspectivă calea sigură pentru un trai armonios, inițial în familia părintească, apoi în noua familie a fostului copil. Pace!