Stă pe scaunul din spate, îmbrăcat numai în chiloți, și își caută disperat, prin maldărul permanent de lucruri împrăștiate, ghetele. Nu le găsește, de aceea se agață de mine ca de un colac de salvare, mamă! Îmi place să mă joc cu el de-a șoarecele și pisica, deși urăsc șoarecii, și, chiar dacă în cazul nostru nu e vorba de nicio urmărire, tot cu cruzime asemănătoare îl las să aștepte de la mine soluția. Horia zice că așa ceva nu i s-a mai întâmplat, să-și uite pantofii, însă zâmbește când îi amintesc cum și-a uitat el odată doar un singur pantof într-o parcare din oraș. Ha, ha, râde arătându-și dinții și gaura uriașă dintre arcadele dentare din dreapta, apoi mă roagă să îi cumpăr de la mall cei mai ieftini pantofi existenți, promițându-mi că, de data asta, n-o să protesteze că marcă sau că orice altă caracteristică a lor. Profit mișelește de avantajul pe care autoritatea parentală mi-o dă asupra lui, dar știu că Horia înțelege perfect latura comică a abuzului meu, și îi cer să îmi care laptopul. Îl ia, desigur, oricum mi-l duce de fiecare dată, și împreună suntem primii clienți ai magazinului de încălțăminte. Nu-i place imaginea proprie, contrastul dintre pantalonii și cămașa alese cu grijă de dimineață și pantofii de sport, murdari, chinuiți de pașii forțați, pe care tenisul îi cere, îl nemulțumește, îl face să apară lipsit de simț estetic. Găsim în primul minut încălțămintea potrivită, și ieftină, și comodă, și arătoasă, așa că băiatul încalță pantofii noi și scapă deodată de jena pe care propria lui percepție de ridicol i-o dă.
***
De mult n-am mai avut atât de multe flori în casă, iată cum insidios se strecoară dorul de primăvară în inimile noastre, cu o îngrămădire năucitoare de nuanțe tari și parfumuri pătrunzătoare ce atacă brutal simțurile adormite în iarnă, băieții nu rămân neimpresionati de ele, asta mă face să scot un fir de zambilă violetă din vază, ca să îl aduc înspre nasul lui Kiti, să se mire și ea, să se lase atinsă și ea de impresie. O provoc să se afunde cu fața în clopoțeii mititei și cărnosi ai florii, apoi trag zgomotos și exagerat aer pe nas, demonstrativ, pentru a mă imita. Kiti suflă cu putere aerul pe gura strânsă în jurul unui 'u' prelung, ceea ce ne amuză foarte tare. Este pentru ea prea subtilă diferența dintre inspir pe nas și expir pe gură, ceea ce o derutează, de aceea îi ating ușor buzele cu palma. Sunt sigură că parfumul tare al zambilei n-are cum să nu îi prindă doi-trei senzori olfactivi, fiindcă nu îmi refuză următoarea apropiere a florii de nas. Își menține însă expirul cu un 'u' lung și apăsat, ca o păpușă căreia îi atingi un buton ce nu dă greș la nicio declanșare. Râdem cu drag de ea, binenteles că și pe ea o amuză veselia generală.
***
Horica mă întreabă, arăt ciudat sau de ce se uită într-un anume fel la mine oamenii? Îi răspund că poate fiindcă e nespus de frumos, dar nu mă crede, lasă-mă cu astea, atunci de ce aveau expresia aia de ceva în neregulă pe fețe? Hi, hi, asta îmi amintește de propria mea autoreprezentare adolescentină, o prea dureroasă imagine dizarmonica, un hibrid monstruos de copil și adult, neatractivă pentru băieți, demnă de dispreț și batjocură. Din fericire autoreprezentarea asta este trecătoare, din păcate consolările de acest tip sunt total ineficiente. Ca de obicei, cu cât te iei mai puțin în serios, cu atât viața pare mai ușoară. Așa că lui Horica îi răspund, cu lejeritatea pe care acceptarea implacabilului ți-o dă, atunci poate fiindcă arăți ciudat?, ceea ce ii creioneaza pe chip un suras poznas, eliberator.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu