Lirismul unor acțiuni prozaice, accentuat de ziua de luni

În holul de la intrarea în centru. Mă aplec în fața fetiței, ca să o ajut la încălțare. Kiti face o mișcare mai amplă decât ar fi nevoie și îmi rupe lanțul care îmi atârnă lung de gât. Gardianul vede și îmi transmite din mimică și gesturi o seamă de sentimente; mâhnire, sprâncenele i se adună într-o încruntare tristă deasupra nasului; revoltă, pumnul i se strânge neputincios și timid de-a lungul corpului; împotrivire, pleoapele i se contractă ca unui luptător înverșunat. Îi răspund cu zâmbetul meu împăciuitor și cu o ridicare din umeri, însă omului nu-i convine resemnarea, nu-i convine, fiindcă nu se poate împotrivi fără să caute soluții, de aceea întinde un braț spre mine, îmi reamintesc tăcerea din încăpere, până și Kiti amuțește tainic înțelegătoare, întinde brațul cu palma desfăcută, iar eu mă supun, respectând autoritatea sincerității, așadar îi întind la rândul meu lanțul rupt. Gardianul iese din centru cu pas hotărât, cu lanțul meu frânt cu tot, iar noi două rămânem să ne învelim în continuare în hainele de primăvară. Apoi ieșim, căutând din priviri curioase și încrezătoare urma protectorului nostru. Care iese din atelierul lipit de centru al unui bijutier, evident, cu lanțul meu, acum desenând în aer o elipsă completă, supusă gravitației, pe care îl ridică spre mine, cu aerul unui învingător, ce răzbate din surâsul de blândețe al întregului său chip. Abia acum se rupe liniștea, căci îi mulțumesc cu vorbe, iar Kiti înflorește într-un hohot singular de râs.

În tot acest timp, acasă îmi înflorește prima lalea. Este roșie și cam pitică și este roșie, laleaua mea. Număr încântată bobocii din jurul lalelei înflorite și îi admir, în ciuda aparentei lor echivalențe de trăsături, fiecăruia individualitatea. Sunt douazecisisapte de impresii separate și tot atâtea intuite mirări ce vor să vină.

Felix rupe tăcerea lașă a fricii. În timpul ciorbei, mușcă dintr-un colț de pâine și izbucnește instantaneu într-o dureroasă jelire. Observ în gurița lui un dințisor mititel înlănțuit discret lângă gingie de un firicel roșu de sânge și înțeleg imediat că durerea îi vine de la mobilizarea brutală a sa din timpul mușcării. Felix tot plânge disperat, iar eu îi propun soluția eliberatoare, îndepărtarea dințișorului mobil. Este al patrulea dinte care trebuie să dispară din gurița lui, un număr foarte mic pentru împăcarea cu operațiunea de extragere de dinți, însă frica de durerea ascuțită de pumnal îi dă băiatului curaj, fiindcă printre lacrimi și suspine își dă acordul. Incisivul lateral inferior iese obraznic din lăcașul care nu-l mai încape, printr-o simplă, dar fermă apăsare cu degetul meu arătător. Ciorba acră de lobodă trece mângâietor prin spațiul liber dintre dinți.

Regăsesc presant imboldul de a-mi croi și coase o cămașă roșie, nu mă pot împotrivi lui. Croiesc și cos cămașa din materialul roșu cumpărat încă de mai de mult, nu înainte de a-l ține câteva minute în apă călduță și, bineînțeles, nici înainte de a-l usca în alte câteva minute în empaticul vânt de pe terasă.

Gătesc două prânzuri ca două revelații, descopăr odată cu pregătirea lor noi taine culinare, de care nu devin conștientă decât prin desfătarea pe care mâncarea o produce mesenilor. Rânduiala esențială de autoeducare în gastronomie.