Inimi albe

Observ că inima mare, albă, din spumă de lapte, pe care băiatul de la cafenea mi-a desenat-o la suprafața cafelei pe care o beau, rezistă neschimbată până ajung la fundul cănii. Aș putea să încerc cu un pic de presiune să o sorb, dar prefer să nu frâng inimi, dacă pot. Nu pot, sunt lacomă. Tot un soi de lăcomie de formă și culoare mă cuprinde în pragul primăverii, cumpăr flori, ca apoi să mă văd plantandu-le și adulmecandu-le miresmele proaspete, și desenez tipare de bluze și fuste, pe care apoi le decupez cu voluptate, îmbrăcând în gând hainele gata cusute după liniile lor. Sunt supusă. În schimb, copiii sunt nesupuși prin natură. Asta îi face dificil de disciplinat la școală. Acasă, treaba cu disciplina nu este atât de accentuat unidirecțională ca la școală. Copiii îmi înțeleg cumva natura supusă a maturizării, fără să o conștientizeze neapărat, de aceea ordonează în voie timpul sfârșitului de săptămână, adica după bunul lor plac. Când o fac mai cu aplomb, își riscă independența, fiindcă cei smeriți, acum părinții, cer îndurare, cer protecție. Creșterea e o capcană, un labirint fără ieșire, dar cu putința de a spera. Cel mic observă că a trecut primul sfârșit de săptămână scurt al anului. Desigur, primăvara, deși ziua se mărește, orele sunt mai scurte, minutele sunt mai ușoare, aproape că n-au masă, iar despre secunde, ce să mai spun? Atât de preocupați sunt ei să alerge vântul, să respire soarele, să îmbete cățeii, încât timpul nu îi mai încape. Din fericire (sau nefericire) starea este trecătoare. Din fericire, in rastimp, inimile le cresc mari, albe, moi, dar nu atât de fragile ca inima din spuma laptelui.