Frumos

Am zile în care observ rațional oamenii, obiectele, mișcarea din jurul meu, văd, analizez, așez pe categorii reci, obiective, (nu vreau să le numesc geometrice, deși mă simt tentată s-o fac, fiindcă geometria este departe de a fi rece) informația culeasă de organele mele de simț, dar am și zile în care privesc lumea în două feluri, frumoasă și urâtă. Astăzi sunt ghidată de impresiile estetice pe care mediul mi le oferă și am ochii deschiși larg pentru frumusețe. Felix poartă ie și un batic la gât. Lumina strălucitoare depășește draperia roșie, însă nu reușește să treacă de ramele metalice sau din lemn masiv ale mobilierului din camera Catincai, însă le copiază pe parchet contururile, exagerându-le unghiurile, formele, ca într-o caricatură. Patul rotund de pământ din fața dormitorului, proaspăt primenit, are ceva din ingenuitatea viitoarei tinere mame, curat și încă neștiutor, așteaptă cuminte să rodească. O buburuză rătăcită pe canapea, cu aripi încălzite la soare. Apoi consonanța cuvântului 'buburuză', bu-bu-ruza, bu-bu-ruza, îmi gâdilă plăcut auzul. Îmi pieptan părul lung, îl las să cadă liber pe umeri și pe spate. Kiti e cu mine, stă turcește pe covorașul din baie și mă privește fascinată. Poartă un zâmbet pe buzele crăpate. Când zâmbește, este liniștită și se bucură pentru liniștea pe care o simte, săltându-se ușor de pe covoraș, odată cu gestul de a-și ridica rochița de sub fund. Mă gândesc la o domnișoară dragă nouă, oare cum își prinde ea atât de frumos părul, trebuie să aflu. O privesc pe Kiti, îi cer o părere. Părerea ei e sfântă pentru mine. Acum râde. Este frumoasă cu părul ei scurt, ușor crescut, așa încât observ pentru prima oară că îi cade un milimetru peste frunte. Fără să înțeleg de ce, i-am ales cea mai frumoasă rochiță din dulap. Mai târziu domnișoara cea dragă nouă îmi apare deodată în fața ochilor, este foarte frumoasă. O văd așa fiindcă poartă chiar coafura la care m-am gândit de dimineață, în baie, un păr lung, ondulat, bogat, răsucit îndemânatic în jurul unui elastic decorativ, ca o bentiță, îi încadrează armonios figura. Învață-mă, învață-mă, îi strig. Ea mă învață, plec mulțumită purtând cu veselie în gând secretul destăinuit. Horica nu este în apele lui, îl aud din stradă. Nu este despre frumusețe, când plângi. Nici despre urâțenie. Este despre primenire sufletească. Iritarea trebuie să explodeze, ca iritarea din adâncurile pământurilor. Când o face în doze mici și dese, obosim vorbind. Vorbește, băiatule, vorbește! După, glumește. Râsul este despre frumusețe. Horica nu poartă astăzi ie, dar este frumos în blugi. Își ia chitara în brațe și pleacă cu gândurile lui adolescentine după idealuri înalte. Tot mai înalt.