Zâmbete suprapuse

Trec cu mersul meu grăbit, călcat sănătos, pe trotuarul a cărui îmbâcseală are o genuitate întristătoare, mă strecor printre oameni, preocupată în a găsi cea mai bună alegere pentru prânzul lui Horica, sunt singura fără haină pe mine pe o rază decentă de bulevard, constat asta neafectată de nicio tremurătură, de aceea dau să mă veselesc. Înainte însă să o fac, observ că sunt deja veselă, iar eu, de fiecare dată când mă caut la suflețel, îmi creez singură un joc, anume să rememorez întâmplarea ce mi-a produs emoția descoperită, ceea ce fac și acum, derulând în minte clipele. De ce sunt veselă, îmi pun întrebarea și brusc mă revăd în preajma buchetelor de frezii, ghiocei și trandafiri de la capătul străzii, însă tot la fel de repede realizez că veselia mea are altă sursă. Sunt deodată câteva minute înapoi în timp, în centrul unde învață Kiti, vorbesc cu S., care îmi povestește, zâmbind ingenuu, despre fata noastră, despre planurile lor în ceea ce o privește pe Kiti, între timp îi admir fetei silința cu care răspunde cererilor terapeutei și, în ciuda inofensivelor și micilor ei proteste, am parte de clipe de încântare, căci Kiti a dobândit atâtea cunoștințe. Sunt adânc recunoscătoare acestor fete minunate și emoționată de-a pururi în fața candidei lor dedicări. De-asta zâmbesc încă înainte de a da a zâmbi de bucuria zilei însorite, iar veselia-mi este molipsitoare pentru domnișoara care-mi propune un pește la grătar pentru meniul lui Horia, pe care, binenteles, îl accept, și, mai mult, vreau să îl accept zâmbind, fiindcă văd codița peștelui ieșind obraznic din ambalajul bine legat la gură, însă constat încă o dată că deja zâmbesc, astfel încât nu îmi rămâne decât să-mi îngrijesc zâmbetul existent, ca să mai țină.