Nu sunt prea aspră. Am constatat revoltată atâtea imperfecțiuni după curățenia pe care doamna S. a făcut-o în casă, încât mi-am amplificat înverșunarea cu fiecare zi, propunându-mi să îmi declar nemulțumirea cu prima ocazie ce se va ivi. Ei bine, doamna S. a apărut de dimineață vioaie, gata să îmi sară în ajutor pentru pregătirea copiilor de plecare la școală, așa încât am hotărât să îi citesc lista cu nemulțumirile observate, însă să i le prezint ca itemi pe care a uitat să îi îndeplinească. Doamna S. a înțeles foarte bine despre ce e vorba și cred că în felul ăsta am scutit interacțiunea noastră de niște momente și mai neplăcute. Evident, riscul este al meu, nu al ei.
Îl așteptam pe Felix, flecărind cu două mame și o bunică în curtea școlii. Din nou am observat obsedanta înclinație a părinților de a găsi istorii intrigante referitoare la posibilitatea de a se petrece nedreptăți în favoarea unor copii și defavoarea altora, din motive variate. Cauzele deselor îngrijorări la care asistăm sunt complexe, însă esențial în nașterea acestora este tot mai înrădăcinatul egotism al românului, nesigur și neprotejat în propriul lui spațiu. Întristătoare de-a dreptul îmi pare această molimă a sufletului în special când o descopăr în interiorul comunităților mici, școală, familie etc. Lipsește, desigur, încrederea.
Felix a ieșit din sala de sport, cu părul umed de la transpirație, în tricoul lui alb, cu mâneci scurte, cu haina pe brațe și cu fața plânsă, de data asta neaflandu-se în mijlocul unui grup de copii, ci alături de profesorul de sport. Aveam deja în față destule semne că ceva n-a mers ca la carte, iar când au trecut pe lângă mine, profesorul m-a asigurat că nimic grav nu se întâmplase, doar s-a împiedicat și și-a julit cotul de mocheta înțepată. Îl conducea către cabinetul medical, procedură standard, iar eu nu le-am întrerupt deplasarea, rămânând să îl aștept în continuare în același loc. Când a revenit, am avut răgazul să-l mângâi și să aflu că supărarea a venit mai degrabă ca urmare a corului de râsete izbucnit în momentul căderii lui Felix, nu din cauza durerii, de altfel destul de înțepătoare după aspectul juliturii. Băiatul mi-a plâns că el nu găsește niciodată amuzantă lovirea accidentală a altor copii și că nu înțelege de ce colegii lui au râs, iar eu n-am avut prea multe răspunsuri să-i ofer, poate totuși unul colateral, o rememorare, intenționat hazlie, a propriei mele rostogoliri pe scările ce duceau la atelierul din școala mea, în fața copiilor, pe care, involuntar, i-am distrat foarte. I-am mărturisit că astăzi, ca ieri, însă, sigur, nu ca alaltăieri, găsesc și o parte ușor amuzantă în plonjonul meu sacadat, pe fund, din treaptă în treaptă, de sus până jos, și că am uitat senzația copleșitoare de atunci a obrajilor mei aprinși de rușine. Mai că am descoperit un zâmbet în colțul guriței sale în formă de botic, pe care însă l-a păstrat într-o discreție desăvârșită. Am conchis că aceste mici suferințe ale copilăriei sunt inevitabile, chiar și atunci când copilul este școlit acasă atâta vreme cât aparține unui grup, așadar că fac parte din devenirea omului, ca atare să trecem cu mângâierile de rigoare peste ele și atât.
Ceva scurt despre Kiti. Știam că face mărgele cu mâinile ei delicate, dar cam nervoase, am și văzut atâtea ieșite din mâinile ei. Ieri i-am admirat însă încântată măiestria, văzând-o cum introduce mărgeluțe minuscule, de mărimea bobului de orez, pe firul subțire, chiar dacă ușor întărit, pentru o mânuire mai facilă. Mi-am imaginat-o pe ea însăși o mărgeluță uriașă și fină, fiindcă așa, cu părul tuns periuță, i se evidențiază rotunjimile estetice ale capului, în plus, coborâtă în concentrare deasupra mesei de lucru, imaginea ei se împlinește armonios în aceeași rotunjime a perfecțiunii Creației. Chiar ca o mărgeluță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu