Să meditez sau să nu meditez, aceasta mi-e întrebarea

Astăzi n-a fost vreme pentru contemplație. Când scriu asta, observ că îmi scutur ușor picioarele pentru relaxarea lor. Trag concluzia că folosirea excesivă a musculaturii scheletice nu permite momente de meditație. Desigur, nu este și cazul mușchilor mimicii. Cu ei în tensiune, procesul gândirii este nu doar posibil, dar chiar înlesnit. În clipa asta nu mă văd, însă pot să-mi imaginez că, atâta timp cât îmi caut cuvintele prin minte, măcar o bună parte din energia pe care o consum se risipește în contracția unor mușchi ai feței. Așadar gândesc! Iată că zilele aglomerate de sarcini domestice sau mai sălbatice pot să încapă și un mic joc de-a raționamentele. Nu îi neg acestuia futilitatea, dar nici puterea de a mă binedispune. O face. O face și Felix, desigur, cu el mi-e imposibil să rămân închisă în concretul extenuant al zilei. Ba mai mult, băiatul este capabil să îmi forțeze ieșirea prin deschizătura strâmtă dintre oricare cele mai mici două secunde, ducându-mă ușor în spații atemporale fantastice. Acolo nu mai ai nevoie de mușchi, de aceea nici nu contează dacă ești van Damme sau Woody Allen. De fapt ar putea să conteze, chiar să o facă în mare măsură, numai că nu știu eu în ce măsură van Damme își folosește mușchii mimicii, mă rog. Așadar, fiindcă n-a fost o zi tocmai prielnică pentru meditație, spun că nu este bună nici pentru a povesti grozăviile zilei. De aceea las poveștile pe altă zi. La revedere, domnilor, cum ar zice fratele meu, cel care nu prea zice.