Nuanțe particulare de joc

Se ține de șotii fetița, înainte să adoarmă, își desăvârșește ordinea cerută de o dispoziție jucăușă-mută mobila. Cântă ceva, notă bună pentru răstimpul de liniște al zilei-seara. Patul ei compact, dar ușor, alunecă pe lemnul podelei, împins cu voioșie de Kiti. Deși nu o văd, știu cum arată acum camera ei: din pragul ușii pornește oblic, spre dreapta, patul, scheletul său lucios, sănătos, din lemn ajungând până în peretele lung din dreapta; canapeaua, adusă de curând în cameră, își ține așteptat spatele lipit de peretele din stânga, însă salteaua îi cade pe jos pe jumătate, un mic tobogan îl așteaptă pe Felix în dimineața care vine; la picioarele mesei zace o învălmășeală de lucruri făcute sul, plapuma, perna, ambele rulate în covorașul cu ursulețul șofer, de pe când era ea mică. Acum se poate lăsa în voia viselor, se culcă pe jos, strânsă în ea însăși, cu fruntea direct sub calorifer. În definitiv o înțeleg, cum o să doarmă într-un pat cu o asemenea poziție excentrică?

Doarme noaptea întreagă, de pe la miezul nopții, în patul ei, pe care am grijă să-l îndrept, ca să nu-i rodească vreun dezechilibru în interior, iar somnul neîntrerupt îi îndreptățește trezirea matinală și, deasemenea, hohotele de râs. Râde, noi ne întrebăm, oare ce-o poate face pe ea să râdă, acolo, singură în camera ei. Aerul ei voios și adunat înăuntrul camerei mă lasă să-mi prelungesc somnul în dimineață. Trec niște minute de somn, prea puține ca să încapă în ele un vis întreg, prea multe ca să o țină pe Kiti în același loc. Sunt trezită brutal din somn, nici visul pe care-l visez n-ar îndrăzni să spere la un asemenea efect grozav, el nefiind tocmai un coșmar, Kiti aruncă peste mine o pereche de pantaloni îmbibată cu apă rece și detergent, pusă la înmuiat în baie. Râzând, desigur. Mie nu-mi place senzația pe care mi-o provoacă, slobozesc un răget în lume, apoi mă rățoiesc la Kiti, îi fac cunoscută supărarea mea pe ea. Kiti amuțește, nu se supără, dar nu mai râde, nici nu mai își cântă voioșia. Eu mă întind înapoi în pat, ea stă ridicată în fund lângă mine. Este liniște la unison, a mea-liniștea mimării supărării, a ei-liniștea sentimentului de vinovăție. Și încă întuneric. Trec astfel câteva minute, până când încremenirea se sparge odată cu gestul candid, firesc, surprinzător, sănătos, conștient al fetei. Cu al ei tainic simț de orientare în întuneric, Kiti întinde împăciuitor mâna către fața mea, încearcă să mă mângâie. Eu i-o îndepărtez instinctiv, efectul racoririi forțate de mai înainte este încă neplăcut, apoi îmi calc în picioare excesul de egoism erupt mai devreme și îi permit fetei mele îmbrățișarea de prietenie. Ea își reîncepe cântarea.

Duminica rămâne învăluită în nuanțe calde, roșcate, care ne țin starea tihnită, bună. Copila este singura dintre noi care se mai colorează în albastru fluid din timp în timp, atunci când își pierde ritmic interesul pentru filmul pe care îl urmărim împreună. Dar apoi tot revine la tonurile roșiatice.