Domino invers

Stau în fața ecranului, adusă de obișnuința pe care am dezvoltat-o de a scrie câte ceva în jurnal, gândindu-mă fugar că adesea pornesc în el cu familiaritate, în ciuda deschiderii lui largi, la propriu vorbind, și caut în minte timpul relevant din urmă, nu pentru că anumite secunde n-ar conta, în fapt, contează pentru întreg la fel cum contează însuși întregul, dar pentru că acesta (timpul relevant) ține în el izurile tuturor clipelor scurse până la el, care îl fac ceea ce este, îl fac să conteze. Revenirea în fața ecranului are ceva din farmecul reîntoarcerii la un joc pe care îl joci cu bucurie, este timpul care îți lasă răgazul să fii autentic, ușor altfel decât ești de regulă, ceea ce este paradoxal, doar într-un joc, adesea deții un rol, nu insist, până la urmă eu sunt eu, chiar dacă port niște minime măști necesare, nimeni nu trebuie să devină ceea ce este, simplu, pentru că fiecare dintre noi suntem cine suntem. Întorcăndu-mă la relevanța unui moment din timp și echivalând fiecare entitate din înșiruirea temporală de scrieri din jurnalul meu cu un astfel de moment, fac observația că astăzi înclin să fiu excesiv de reflexivă și mă întreb ce mă face astfel. Găsesc răspunsuri la tot pasul, (fac o paranteză să remarc că răspunsurile noastre pot fi tot atât de imprevizibile, pe cât de jucăuși suntem, asta pentru că atunci când te joci, o faci adesea după regulile tale și numai ale tale), poate pentru că noimele pe care adesea cred că le găsesc în jurul meu nu sunt universal valide, iar această descoperire nu poate să mă lase indiferentă, ceea ce mă trimite mai departe cu speranța că devenim cu atât mai îngăduitori, cu cât mai lipsiți de aroganța de a găsi noime suntem. Aici nu este vorba despre o gândire de tip 'laisser faire', este de altfel sănătos să căutăm înțelegerea și cunoașterea, însă observ în mine acel sâmbure neșlefuit de mine însămi, sunt eu, simplă, neimpopotonata cu adevărurile prefăcute, apărută printr-o întâmplare miraculoasă, care nu suportă astăzi lămuriri suplimentare, este, prin umila lui prezență, fie și doar o percepție, noima mea și numai a mea, așadar departe de a dobândi universalitate. Cu atât mai mult mă trimit spre reflexie micile noastre întâmplări și întâlniri familiale, revelatoare desigur, de exemplu (căci concretul are totuși rolul său în economia descoperirilor despre sine) un mic Felix găsind o utilitate fascinantă unui fular, cărămidă într-o cazemată din haine, un mai măricel Horica aflat într-o mișcătoare comuniune cu părinții săi, apoi, de ce nu, o Kiti etern căutătoare de ordini spațiale tainice. Să le aranjez și pe acestea în micul meu domino invers, mă întreb, apoi tot singură îmi răspund, de ce nu, dacă pot?