Permanențe

Că fetița noastră se culcă noaptea direct pe jos este deja un fapt obișnuit precum comună este și lăsarea zilnică a întunericului. Ca atare azi-noapte i-am oferit sărutul de vise plăcute îngenunchiată deasupra frunții ei, pe parchet, în fața dulpului de haine. Senină, resemnată. Obișnuința (nu vorbesc despre tradiție) sau scutul și deșertul inimii.
 
Monotonie sau varietate? Observ o neintuitivă dinamică în interiorul rutinelor lui Kiti. Să fie rutinele expresiile inteligenței vii a copiilor cu autism mai mult decât expresiile fruste ale unor căi neuronale bătătorite? Dacă nu, atunci de unde nevoia periodică de ajustare a rutinei? Dacă da, atunci acest lucru este îmbucurător.
 
Poate că desfătarea maximă în viața de părinte este să se știe iubit de copiii săi. Nu, ascultat, nu, adulat, nu, model. Ci iubit. Simplu, complet, absolut. Felix s-a apropiat aseară de mine, m-a îmbrățișat, m-a pupat pe obraz și mi-a spus, 'cuțu nu poate rezista la frumusețea mamei sale'. Nici mama nu le rezistă copiilor ei. Tata, nici atât.
 
Prefacerea copiilor noștri nu trebuie să coincidă cu îmbătrânirea noastră și nici n-o face. Părinții, pur și simplu, nu îmbătrânesc niciodată, întrucât existența lor se socotește imuabil în raport direct cu iubirea pentru copiii lor, mereu aceiași, mereu aceeași. Nu vorbesc despre trupurile lor fizice. Astăzi mă simt un părinte tânăr și frumos pentru copilul meu căruia i-am cumpărat pentru prima oară în viața lui (și a mea) două cămăși de la bărbați.