Considerații în paralel și pe diagonală

Sunt mamă rea atunci când îmi supăr intenționat copiii, de exemplu când sunt prea obosită ca să mă joc cu ei sau când le cer să facă ceva ce poate fi amânat doar pentru că așa vreau eu (ce-i drept, încerc să fac asta cât mai rar). Nu sunt mamă rea atunci când nu depinde de voința mea împăcarea copiilor, de exemplu când nu mă pot împărți la trei într-o perfecțiune pe care nici natura n-o poate dobândi. Copiii înțeleg această dihotomie, ba chiar ei mi-o propun, atunci când îmi spun verde-n față: ești rea, ești bună!, iar recunoscând-o, ei au premise pentru acceptarea stării de fapt. Sunt mama copiilor mei, așadar nu-mi lipsește iubirea supremă pentru ei, însă sunt deopotrivă bună și rea. Iată cum natural se învață frustrarea. Frustrarea este o stare disfuncțională cvasi-normală a sufletului.
 
Cu invidia, treaba nu este la fel de curgătoare. Când invidiezi, n-o faci din frustrare, întrucât invidia, spre deosebire de frustrare, este un sentiment născut dintr-un eveniment produs independent de tine, așadar la a cărui producere nu ai participat. În ambele cazuri trăim o nemulțumire agasantă, numai că în primul caz ai tot dreptul să fii nemulțumit, iar în al doilea- nu ai acest drept. De ce se naște totuși invidia în noi? Bănuiesc că se învață într-o lume în care hipercompetitivitatea te poate răsplăti cu recunoaștere socială, una dintre cheile fericirii omului, după cum cred unii, sau, dimpotrivă, nu te răsplătește deloc (sâc). Se poate încerca o desensibilizare față de nefericita stare de invidie printr-un antrenament susținut de concentrare a atenției asupra propriei persoane concomitent cu retragerea focusului de pe ceilalți. A îmi controla impulsul de a face comparații între copii este o cale destul de simplă de evitare a nașterii sentimentului de invidie. Invidia este o stare morbidă a sufletului.