luni, 14 octombrie 2013

Zi de pijama


 
Dimineți năucitoare. Se repetă imprevizibil din vreme în vreme, nu mă pot plânge de monotonie. Încerc să mă pun în pielea fetei, dă-mi un motiv trainic pentru care să mă ridic de o sută de ori pe oră din patul jos, aproape lipit de podea, îmi spun din dusa dulce leneveală de după vis, așa cum face Kiti, însă nu găsesc nimic convingător în afară de intuiția unei vagi neliniști interioare, mai bine de-atât nu poți? Pe ea n-o doare de mușchii încordați ce-i ridică trup sănătos și greu, căci greu e tot ce nu mai e ușor de purtat, hăt departe sunt vremurile alea, contracții, relaxări, contracții, relaxări, contracții. Îmi zic, dar poate nu-s anxietăți necunoscute, ci impulsuri creatoare, sau din amândouă, fiindcă realmente în câteva minute, în semisomn și-n întuneric, ajung să-i țin isonul, la, la, la, adică trrrrrrr, patru treceri paralele cu unghiile pe marginea zgrunțuroasă a patului, vuuuup, o ridicare bruscă în capul oaselor, însoțită de o fluturare de draperie cu mâna, clic-clic, o aprindere și-o stingere, delicate amândouă, a veiozei de la capul patului, huuuuuu-huuuuu, un huruit înfricoșător, crescător, apoi descrescător, al sertarului noptierei, tras cu putere la maximum, apoi retras în corpul dulăpiorului, de parcă un car tras de boi îmi trece pe la nas. Inedita compoziție de o sonoritate stridentă în încăperea calmă se repetă la un timp oarecare sau poate nu oarecare, ci foarte bine calculat, uite, aș putea să număr și secundele de liniște ca să știu, așadar hitul dimineții noi sună chiar interesant: trrrrrr, vuuuuup, clic-clic, huuuuuu-huuuuuu, pauză.
 
Nu-mi vine să ies din pijamaua mea roz, fac un compromis și nu ies. La micul dejun continuu cu compromisurile, deoarece Horica nu vrea ou fiert, Felix vrea ou fiert, iar lui Kiti îi e indiferent dacă mănâncă ou sau nu și dacă e fiert sau nu. De data asta compromisurile sunt făcute de către băieți, după ce le este propus de mine: omletă. Kiti nu face niciodată de bunăvoie compromisuri. Când nu are opțiuni ferme, nu se poate spune că face compromisuri. Pijamaua mea roz miroase a omletă prăjită, este și ea compromisă.


Griul împovărător al peisajului se opune aerului cald, surprinzător al zilei, aflăm asta când deschidem ușile larg către terasă. Afară, pe terasă, griul își pierde din greutatea intuită dinăuntrul cald al casei, în plus, după ploi, absolut toate florile din ghivece s-au întărit și și-au recăpătat vitalitatea verdelui lor natural. Toamna este parcă mai frumoasă în aer liber decât văzută prin fereastră. Horica zărește siluetele unduioase și imaculate a două lebede pe lac, le vedem și restul, dar ele plutesc pe lac și dispar în spatele unei perdele groase de sălcii, astfel încât așteptarea mea, cocoțată pe un scaun al terasei, cu aparatul de fotografiat în fața ochilor, este zadarnică, lebedele rămân doar ceea ce și sunt pentru noi, o clipă efemeră de frumusețe a lumii. Felix crede că mărirea lacusorului ne-ar aduce lebede în curte, așadar mai multe clipe de splendoare.
 
Oscilăm între a face o plimbare pe malul lacului și a ne petrece seara în cadru domestic. Votăm. Felix ridică brațul drept; Horica îl ridică și el, dar ceva mai puțin entuziast decât fratele său; Kiti se opune, ea nu ridică niciun braț, ci, din contră, se trântește cu fața pe podeaua de lângă ușa de la intrare, complet întinsă, un fel de protest vehement, așadar ușor de priceput; eu sunt ferm hotărâtă să calc niște haine, în plus, sunt încă în pijamaua mea roz compromisă, deci pas; rămâne tati, însă sforăielile sale discrete sunt cât se poate de clare, stăm acasă. Procesul democratic al votului îl obosește pe Felix, care își  deschide televizorul la Scooby-doo, nu mai vrea la plimbare.
 
În bibliotecă. Luminați doar de veioza mea de pe birou, ca o poveste africană, o lumină difuză, vișinie, moale, ce ne cade în umbre pe fețe, trupuri, apoi încântați de muzici clasice rock ale anilor șaizeci ieșite modern din laptop, Horica, Kiti și cu mine. Băiatul ține laptopul pe genunchi și aranjează ieșirile muzicale, eu stau pe fotoliu, comod, cu picioarele încrucișate pe birou, mă relaxez jucând în compania a trei roboți niște done de bridge pe laptopul meu, roboți cărora mă adresez cu o familiaritate și năduf greu de atins față de niște roboți, care mă amuză după ce mă exprim, iar Kiti este în mișcare în spatele meu și uneori sub mine, luând tot felul de poziții neobișnuite. Mă întorc la Horica, mă întorc și la Kiti. Sunt dezamăgită fiindcă nu reușesc să îi surprind cu o fotografie o anumită postură a corpului ei arcuit straniu, dar cât de frumos! Lipită cu spatele de rafturile pline cu cărți ale bibliotecii, în extremitatea dinspre Horica a bibliotecii, cu capul aplecat pe umărul stâng și bărbia pe un raft, cu brațul drept întins la orizontală, îmbrățișând cu degetele niște cotoare de cărți, semiluminata, plină de magia muzicii și a lemnului sculptat manual, imaginea excentrică a lui Kiti este amețitoare. Fotografia nedeslușită îmi arată trupurile cunoscute în mișcare, semn că magia există.
 
Tihna ancestrală  a lumii.


4 comentarii:

Alexandra spunea...

Am citit si am fost alaturi de voi in aceasta duminica. Si ghici!? eram imbracata si eu tot in pijama.

MihaelaMaria spunea...

:) cumva roz?

asa sunt unele duminici, numai pt pijamale

Alexandra spunea...

Roz tocit cu niste picatele portocalii! :-)

MihaelaMaria spunea...

hmmm, aceasta combinatie traznet anuleaza orice tristete de toamna, sa curga picatelele portocalii si pe pijamaua mea! :)