Ieșită de la un seminar despre stiluri parentale, unde am întâlnit părinți cu care am imaginat soluții pentru diverse situații ipotetice, am tras o concluzie: indiferent de 'stilul' meu de a fi părinte, cel mai important este să învăț să îmi iubesc copilul. Iubirea de părinte este un adevăr fundamental al vieții, adică un dar neprețuit, însă, în aceste timpuri moderne ale omenirii, când sensul spiritual al unui dar se pierde sub nemiloasa impresie a materialului, a cinsti daturile cu care suntem blagosloviți pare a fi o acțiune căzută în desuetudine. Expresia iubirii de părinte se suprapune cu manifestările celorlalte trăiri pe care le încercăm față de copil, grijă, dorință de protecție, mândrie, oboseală, frustrare, bucurie și altele, sentimente punctuale peste permanența iubirii de-a lungul zilelor, dar cu atât mai năucitoare, cu cât sunt mai aglomerate între ele și mai intense, cum de altfel chiar sunt, deoarece există o presiune neîntreruptă pentru succes într-o tulburătoare lume a concretului, a măsurabilului. Astfel esența iubirii este diluată în emoția cotidiană, iar expresia ei, minimă și tristă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu