Descrie-mă, descrie-mă!

Descrie-mă, descrie-mă, îmi spune îmbufnat deodată, din senin, de nici măcar nu înțeleg ce spune. Îi simt supărarea din voce, conduc, așa că stau cu spatele la el. Cu toate că nu-l văd și nu-l înțeleg, știu că nu îl interesează să-i creionez acum vreo trăsătură, dar eu profit tocmai de asta și intru într-un joc neanunțat, construiesc din cuvintele lui alte sensuri, astfel că pornesc în a-l descrie, ești un cățeluș cu părul lung, pe care îl iubesc catelusele... Trag cu ochii în oglinda retrovizoare să caut o atingere a vorbelor mele în Felix, găsesc ce caut, pentru că băiatul zâmbește peste boticul de nefericire. Nici nu vreau să îmi mai amintesc de muzică, își continuă el plânsul, iar în acest moment sunt dirijată ireversibil în afara jocului meu de alinare. Felix își aruncă exploziv supărarea pe profesoara de pian, care l-a făcut să plângă pentru că n-a recunoscut o notă muzicală instantaneu, ci a avut nevoie să îi numere rândul ca să o descopere, dar eu nu le știu încă dintr-o singură privire, eu trebuie să le descopăr începând de la do, îmi spune. De aceea vrea să îl descriu, antonimul lui înscriu, de la cursul de pian, mai bine, de la această doamnă profesoară, care nu îmi zâmbește niciodată, mai zice. Ah, asta nu e bine, îmi spun, doar i-a plăcut atât de tare cursul de pian anul trecut, încât a fost primul club pe care l-a ales anul acesta.
 
Spunea cineva odată, într-o discuție pe internet, că profesorul de școală are de predat o programă întreagă timp de un an școlar, ceea ce îl obligă să nu se împiedice de orice moft comportamental al copilului, dar câtă cruzime și ironie stau în această convingere și câtă tristețe va naște ea în elevii acestui profesor! Copiilor nu trebuie să le dăm lecții de învățat, formule de memorat, clasificări de recitat, și în niciun caz nu trebuie să le dăm senzația că adevărata cunoaștere le este inaccesibilă, așa cum se întâmplă când educatorul monologhează, mai degrabă decât dialoghează, când tot el, profesorul, abuzează de etichetare prin notă, vorbă, intenție și când îi lipsește curiozitatea față de felul în care copiii știu să înțeleagă lucrurile. Perversitatea acestui tip de înțelegere a meseriei de profesor este demonstrabilă chiar prin propoziția logică de la care am pornit, și anume că existența măcar a unui copil dintr-un grup, pentru care tristețea de a întâlni un anumit profesor întrece bucuria de a îi asculta expunerea, îi scade profesorului eficiența pe care contează întru împlinire profesională, așadar îl face pe acesta subiectul unei disonanțe cognitive. Din păcate, însă, adesea acestui tip de profesor nu i se clatină cu ușurință convingerea în discuție, deoarece el deține un argument cantitativ, solid din perspectiva globalizării pe care o trăim, anume că afectarea unui număr mic de elevi este comparativ nesemnificativă față de efectul dezirabil de 'educare eficace' a celorlalți, mai mulți, argument încurajat inconștient sau conștient de înșiși părinții acestor copii. Eroarea acestei judecăți nu este destul de evidentă, întrucât a măsura gradul de afectare a copiilor și numărul de copii afectați de ignorarea componentei emoționale a ființei omenești, copilul, de către profesor este cvasiimposibilă, aceasta, deoarece astăzi, în școală, persistă încă, demodat, dar, mai ales, greșit, convingerea că adultul este superiorul copilului și deținătorul universal al adevărului.