marți, 15 octombrie 2013

Cum ne iubim

Știu și cred în putința omului de a tresălta în fața vieții, cum știu că întâmplările vieții sunt încercările noastre esențiale de a rămâne impresionabili. Mie, mama, mi-este simplu să iubesc, poate că niciun sentiment nu se apropie mai mult de perfecțiune, de Dumnezeu, ca iubirea de mamă, un dat, de aceea mi-este simplu. Dar tatălui ce îi rămâne de făcut, cum îi vine lui bucuria, cu care să desăvârșească darul sfânt pentru copilul său, iubirea, din care se împart toate celelalte bune de pe lume? Și aici ar putea să fie simplu, dacă nu ar fi atât de crunte prejudecățile cu care funcționăm și care ne împiedică să ne emoționăm. Dar nu despre asta am vrut să scriu astăzi aici, ci despre altceva, despre un gest, o vorbă și un surâs de dimineață, în bucătăria dezordonată, cum este în majoritatea dimineților din miez de săptămână, cu fetița binecuvântată de zâmbete calde, urmărindu-mi îndeaproape fiecare gest, ca pulsația din capătul arterelor pentru fiecare bătaie a inimii, atât de firească, atât de necomplicată, atât de autentică. Și cu tatăl ei privind-o cu mult drag și duioșie, mângâind-o cu acel surâs privilegiat al iubirii de tată, protector, subjugat, dependent, și-o vorbă bună, 'uita-te la ea cât e de scumpă'. Mulțumesc!