Din seria aşa întrebare, aşa răspuns

După nişte scurte întrebări de matematică puse lui Horia, cu Felix cocoţat în braţele mele, îl întreb aşa, într-o doară, şi pe cel mai nou membru al familiei dacă el o să fie bun la matematică. Spre "dezamăgirea" mea, Felix îmi răspunde : "eu iau la maniacă doi!".

Hmmm, e oare cazul să mă îngrijorez :)?






imaginea de pe http://www.oup.com/oxednew/images/MathsLogo1.gif

Au trecut acele vremuri...

Azi şi-a amintit tati de propoziţia memorabilă gândită şi spusă de băieţelul nostru cuminte şi grijuliu, Horica, pe când era mic şi nu prea neliniştit: "mami, pot să mă joc liniştit în camera mea?"

Ghici ce răspuns am dat!

Oraşul

Plângea tare când am intrat în casă. Chiar plângea cu lacrimi, nu era doar plictisită. Acum zece minute a început să plângă brusc, fără nici o legătură aparentă cu ceea ce făceam, mi-a spus I. Vrea să evadeze. De la lecţii, de sub control, din căldură, din monotonie, dar mai ales din casă. Ei bine, ne încălţăm, luăm căruciorul din maşină (Felix nu poate rezista un drum dus-întors până la/ şi de la şcoala lui Horia) şi mergem în plimbare să-l luăm pe Horia.

E foarte cald afară dar ne simţim mult mai bine decât în casă, drumul nostru având mai multe porţiuni umbrite iar dacă mai adie şi vântul, cu atât mai bine. Deci, la drum!

Kiti şi-a pus plangand sandalele, eu i-am strâns scaiul pe călcâie. Felix a îmbrăţişat-o, şi-a luat o maşină şi am pornit. O adevărată aventură! Să porneşti cu căruciorul prin Bucureşti. Mi-am amintit de prima săptămână de la revenirea noastră în ţară. Era ziua mea şi vroiam să-mi fac un cadou. Mi-am luat cei trei copii şi am pornit-o agale, senină, la fel ca şi ziua de septembrie de atunci, pe...Calea Victoriei. Bebeluşul în cărucior, copilul mijlociu în dreapta, copilul mare în stânga. Un triunghi cu bază solidă, gata de luptă cu oraşul. Am primit atunci botezul focului. Din calmă, senină, relaxată, bucuroasă, aşa cum mă simţeam la plecare, am ajuns înapoi acasă isterizată, încruntată, nervoasă, încordată, mulţumind Domnului că ne-a adus teferi înapoi. Fără nici o glumă. Locul ăsta, altădată spaţiu de promenadă, reprezintă azi inversul absolut a ceea ce îmi imaginasem eu, atunci, în naivitatea şi neştiinţa mea. Trotuarele, atunci când nu lipsesc, pentru că da, există şi porţiuni în care trotuarul pur şi simplu intră în zid aruncându-te pradă monştrilor de pe şosea, sunt strâmte, ingrate dar mai ales cucerite. Ele sunt acum în slujba maşinilor, nu cred să mai existe în oraşul ăsta vreunul neprihănit. Iară eu, alături de copiii mei, trebuie să fi arătat ca picată de pe altă planetă. Auzi, cu căruciorul pe Calea Victoriei! Ha, ha, ha, ce glumă bună! Nu trebuie să mai spun că am ajuns acasă fără cadou, cui îi arde de cadouri când grija pentru pruncii tăi te macină?

De atunci am mai făcut şi refăcut de câteva ori drumul la şcoala lui Horia şi înapoi cu căruciorul. Că doar omul se învaţă repede cu binele dar şi cu mai puţin binele. Am apelat cu fiecare incursiune în nebunia orasului la instinctele de supravieţuire şi am observat că, la fel ca în orice antrenament, înveţi să răzbaţi până la urmă. Ba ajungi chiar la măiestrie cu un pic de insistenţă. Şi chiar ajungi într-atât de departe încât să exclami: ce frumos e părculeţul ăsta, tot ăla la care acum doi ani te uitai cu milă. Pentru că vrei să trăieşti armonios, deşi pare disonant.

În timpul primilor 50 de paşi starea lui Kiti a cunoscut o adevărată metamorfoză. Din viermele respingător de la pasul zero, firea ei a devenit un fluturaş cu aripi multicolore spre pasul 50. Efectul benefic al cerului liber deasupra capului asupra omului. Acum, experimentaţi pietoni ai marelui oraş, bucuria maximă din aceste plimbări constă în opririle la umbra cateunui copac pentru a ne potoli setea, poate foamea sau pur şi simplu pentru a simţi puţin vibraţia frunzelor, ierbii, pământului.

Am ieşit din zona verde. Grăbim pasul să scăpam cu cât mai puţin fum inhalat până acasă. Chipul lui Kiti arată bucurie. Trecem prin faţa unui biet bătrânel care cerşeşte cu mâna întinsă spre Kiti (copilul din dreapta mea). Plină de candoare, Kiti îi întinde în răspuns mânuţa goală şi un zâmbet. Bătrânelul este mulţumit. Oare ce cerşeşte?

Din nou acasă. Mai experimentaţi decât cu o zi înainte. Tot noi.

Unde este muzica?

Pot să-mi imaginez, cred, cum e când, deşi glasuri, muzici, zgomote încarcă tare atmosfera, nu vrei să auzi nimic. Sau vrei să asculţi doar ceva anume din toată intensitatea asta sonoră grea. Deşi ne aflam într-un decor natural, acesta era populat de fiinţe mai mult sau mai puţin gălăgioase şi mai era şi mărginit de şoseaua vibrând nervos de călcătura brutală dar rapidă a maşinilor. Era şi un lac la nici o sută de metri de noi ceea ce făcea ca simţurile să se ascută şi să se încarce. Stimulul apei este multiplu binefăcător.

Când încerci să te concentrezi, să te activezi pentru lume, efortul este uneori imens. Eşti fizic prezent în decorul ăsta însă un nor dens de stimuli invizibili te îneacă şi te acoperă în strat gros. Vrei să respiri logică, să legi suplu inspiraţia de expiraţie dar te ia o tuse seacă. Mintea ţi se învineţeşte, cu o ultimă forţare naşti un tunel prin norul gros şi ajungi deasupra gălăgiei. Rând pe rând închizi uşi. Scapi de povară. Sau nu.

Oamenii vorbeau, nu-i înţelegeam. Da, da, îi aprobam aparent, dând din cap. Peste tot dezastrul ăsta cu mii de beli nu puteam să aud decât nişte voci de copii din guriţele cărora răsuna povestea Scufiţei Roşii pe malul unui lac(oare asa era povestea?). Salvarea mea. Eliberarea mea.

Cu degetele în ambele urechi, Kiti ne spune adesea: atât, acum vreau liniştea mea, daţi-mi voie să ies prin tunel. Gălăgia "iiiiiii"-urilor ei îi redă liniştea. E o nevoie de linişte. Şşşt, să i-o respectăm.

Cat de devreme la grădiniţă ?

A sosit vremea să mă tot întreb.

Într-un mic parc de lângă o grădiniţă ies zilnic copiii cu educatoarea lor (copii mici, mulţi, educatoare, numai una) şi ocupă spaţiul de joacă. Îl ocupă la propriu pentru că se postează pe construcţia din lemn de jur împrejur ca pentru apărarea unei fortăreţe. Este cetatea lor, orice intrus trebuie nimicit. L-am lăsat pe Felix (da, unul dintre invadatori) să încerce să se descurce cu străjerii. După mai multe încercări eşuate acesta a revenit la bază. Iarăşi "tupaat".

Copiii sunt prea agresivi, i-am spus educatoarei. Da, aşa este, mi-a confirmat ea cu o mimică resemnată dar şi şmecherească. Pentru că şi-a dat seama că am picat din cer cu aşteptările mele. Câţi ani are băiatul, m-a întrebat. La vară face trei ani. Să ştiţi că nu e prea mic pentru grădiniţă, uitaţi-o pe Ioana, aducând de umeri o fetiţă mică, mică spre mine, ea are doar doi ani şi câteva luni, dar ştiţi ce descurcăreaţă este?

Trebuie să scriu pe hârtie: ce vreau de la grădiniţă? Sincer, dacă aşteptările mele privind chiar şcoala sunt minime, nu văd cum aş putea cere mai mult de la grădiniţă. Ştiu că nu vreau să văd agresivitate şi violenţă la copii. Nu aştept ca copilul de 3,4,5 ani să "se descurce", să înveţe să citească litere, să înveţe 10 cuvinte în limba engleză.

Lista rămâne deschisă.

Ce facem duminica asta, telegrafic, ca-i prea cald

Zi de duminică
Dar nu una obişnuită.
O premieră.
Kiti echipată pentru alergare.
Pantofi de sport aleşi de pe coloanele de sub plăcuţa "running".
Primul antrenament de jogging.
Prin frumosul parc Kiseleff.
Cu tati de mână, adică invers.
În timp ce noi,
Ceilalţi membri ai familiei,
Ne-am prezentat la o premiere, nu în premieră.
Horia a câştigat
Premiul doi la un concurs de matematică.
Trei cărţi şi, cum altfel, o diplomă.
Mai bine decât premiul trei de anul trecut (dar şi de anul ăsta)
Când a (s-a) câştigat o geantă.
Atât de urât şi pregnant mirositoare
Încât am sufocat-o prin încuiere în debara
În prealabil închisă ermetic olfactiv într-o pungă nebiodegradabila.
Cu vagi regrete.
O carte, cea de Jules Verne, e deja citită,
Alta, Robin Hood, e mult binevenită,
La fel ca şi cea de matematică
Întotdeauna (eventual) surprinzătoare.
Şi Kiti a alergat uşor,
S-a mai şi plimbat,
Iar când a văzut împrejurimile casei sale
În drumul de întoarcere,
A izbucnit în hohote de râs
Care s-au auzit încă mult după.
"Finally home! I made it!"
Parcă ar fi zis.
(Nu dacă ar fi vorbit
Ci dacă ar fi vorbit englezeşte).
Şi nu fiindcă nu i-ar fi plăcut
Ci fiindcă a obosit.
Ceea ce am şi urmărit, binenteles.
În continuare,
Duminică obişnuită
Fără premiere.
Masa de prânz în familie,
Chiar şi acelaşi meniu obişnuit de duminică,
Supă de pui cu tăiţei şi mult pătrunjel frunze,
Orezul nostru mult plăcut cu salate.
Apoi,
Un pic de relaxare activă
Şi la terenul de tenis.
Până spre seară.
Stop.
Duminică faină şi scumpă.
Cum ar zice cineva de pe-aici.
Acum chiar stop.
Deci, stop.

Prin ochi de copil (2)

"Mami, de ce râd căpşunile la mine?"

Prin ochi de copil

Ce haine alegem astăzi din dulăpior? O pereche de pantaloni scurţi şi un tricou. Ce tricou să alegem, Felix? Ăla verde. Hmmm, nu prea se potriveşte cu pantalonii. Uite, tricoul ăsta bleumarin, cu guleraş, îţi place? Da, e tricoul-noapte!

Când prietenul nostru din cămin ne-a spus că fiul lui a colorat o foaie de hârtie cu creionul şi la întrebarea ce ai desenat acolo, a răspuns întuneric, ne-am mirat amândoi de imaginaţia copilului. Iată că şi Felix al nostru spune despre tricoul lui bleumarin că este noaptea. Drăguţ, nu?

Copiii fara vârstă

Sfrrr, sfrrr, sfrrr, cade torenţial soarele peste pământul colorat. Copiii sunt strânşi laolaltă şi sunt de toate vârstele. Se tăvălesc în nisip, se ascund în iarbă. Se miră de cum fug mingile atât de pline de viaţă ca nişte şoricei.

Copiii sunt aplecaţi cu nasurile în pământ, urmăresc gândăceii şi furnicile cu ochi, nasuri, urechi, mâini, corpuri. De la mic la mare. Furnicile conduc gândăceii, gândăceii conduc bebeluşii, bebeluşii conduc prescolarii, prescolarii conduc şcolarii, şcolarii pe adulţii-părinţi, părinţii pe straadultii bunici. Şi toţi fug şi fug. Ca să prindă furnica.

Un copil aruncă o minge. Alt copil o prinde. Şi altul o aruncă din nou. Şi tot aşa că aşa-i jocul. Până nu mai sunt mingi. Pare că nu se mai termină, sunt mii de mingi. Înainte de a se termina mingile un copil mai mare, poartă şi barbă, cedează. Se aruncă la pământ pe care-l loveşte cu pumni şi picioare. Şi plânge. A înţeles greşit, îmi pare rău de el. Crede că atunci când se termină mingile totul se sfârşeşte pentru el. De fapt greşeşte. Este doar un joc. Pe care copiii îl joacă de plăcere, cu bucurie. Şi , nu e nimic prea subtil, când se termină mingile cineva le strânge şi le cântă un cântec de leagăn. Atât. Dar, să lăsăm mingile, să vedem dacă mai plânge puişorul. Of, da, totuşi parcă s-a mai calmat, o fetiţă cu codiţe l-a mângâiat şi l-a ridicat în braţe. Nu-i nimic pui, e doar un joc. Cu cât cantitatea de educaţie creşte, cu atât scade bucuria. Aşa că nu-i de mirare că pisoii ţin tigrii în braţe. Vine şi un băieţel şi-l ia la o discuţie pe băiatul cu barbă şi cu suferinţă. Îi dă şepcuţa jos de pe cap şi îi pune mingea din nou în braţe. Mingea nu e niciodată "a dracului", dimpotrivă, e doar sufletul tău pe care-l arunci aşa cum eşti tu atunci, în clipa aia, pe diferite traiectorii. Ai înţeles? Spălăm cu nişte apă rece fătuca plângăcioasă cu barbă încărunţită. Unii copii plâng şi ei de supărare, li s-a stricat jocul. Alţii râd spre cer, să nu se vadă.

Toţi cresc mari până la urmă. Chiar şi furnicile. Sunt mai înţelepţi, au mai multe griji. Norocul lor e că au apărut alţi copii mici mici de tot ca să-i conducă.

Jocul cu mingi s-a terminat. O sută la zero. Deci nu erau chiar mii de mingi. Uşa e deschisă. Pleacă toţi pe rând. Apoi uşa se închide. Nu pentru mult timp însă...

Simpatice...

Felix şi-a spus la început Dede. Aşa imita el cuvântul Felix: Dede. Chiar şi acum, când spune că îl cheamă Feix, îi place să se alinte uneori şi să te corecteze sfătos: Dede, nu Feix! (psssss, asta doar din când în când, atunci când uită că el e "maie").

Aţi auzit de strada doctor Felix din Bucureşti? Felix al nostru a auzit! Iar în seara asta a întrebat-o hâtru pe Alina şase (una dintre prietenele lui Kiti şi a noastră) dacă ştie strada doctor Dede!!!

Supraprotectie?

Se făcea că mă aflam în altă ţară dar pe o stradă de aici, din Bucureşti. O luasem pe Kiti de mânuţă şi o instalasem în scaunelul ei de maşină. Dar n-am putut să plec imediat de acolo pentru că era multă lume, multe maşini, mare înghesuială. Iar în învălmăşeala de pe strada asta bucureşteană, mi-am pierdut pentru o clipă atenţia distribuită la oamenii din jur, la maşinile parcate şi neparcate dar mai ales la copilul cuminte din spate. Care, până la reconectarea mea cu pământul, dispăruse din maşină. Unde-i Kiti? Vai, ce-am făcut? Ştiţi firul de gheaţă ce şerpuieşte pe spate şi înghite capul cu minte cu tot pentru câteva fracţiuni de secundă? Şi poate ştiţi disperarea cu care trânteai uşa drept în faţa întunericului de care scăpai în grabă mare când erai copil? Disperarea aia m-a cuprins şi pe mine şi m-a împins pe drumuri, străzi şi străduţe în jur. Cu geamurile maşinii deschise larg şi cu urechile ciulite ca iepurele de teama haitei am condus şi am ascultat. Iar ascultarea a primit răspuns. Vocea ei, groasă şi stridentă venită de peste clădiri. Apoi, nu doar vocea ei dar şi Kiti, întreagă împreună cu bucuria ei de a fi fost regăsită. Îmbrăţişarea a fost emoţionantă şi emoţia m-a trezit cu pulsul mărit.

***

Deseori mi se întâmplă să tresar şi să scap câte un "hi", la volan fiind, când teama de a fi uitat vreunul dintre copii prin vreo parcare mă cuprinde. Parcă văd bietul copilaş uitat, disperat, alergând haotic şi periculos în jur. Brrrr!
Teama dispare urgent, aşa cum a venit, odată cu întoarcerea bruscă a capului spre spatele maşinii unde realizez că imaginaţia mi-a jucat doar o festă. Aşa ceva nu se poate întâmpla!

Povestea piticului care voia sa fie mare (2)

E clar, nu poţi să o întrebi pe Kiti cum îl cheamă pe fratele ei mai mic de faţă cu subiectul întrebării (adică complementul). De ce? Simplu, pentru că trebuie să-l identifice cumva Kiti şi atunci spui MIC. Nu, cuvântul ăsta nu-i place asociat cu persoana lui. Felix nu e mic, categoric, nu e mic!

Nici măcar în toiul infernalo-zgomotos al unei dispute frăţeşti tranzitorii, când limitele răbdării lui Horia sunt atinse prin erupţia vulcanica a scolarescului "ciocu' mic!", Felix ţine să replice dintr-o singură suflare "CIOCU' MAIEEE!!!".

Că aşa sunt fraţii mai întotdeauna, Horia, cum am spus şi aici , ţine să precizeze aspectul: el e mare, Felix e mic. Însă nu o face atât de explicit. Este suficient de subtil astfel încât să mulţumească ambele părţi conflictuale. "Eu sunt opusul lui mic, tu eşti opusul lui mare!". "Da, da, tu eţi oputul lui pinc, eu tunt oputul lui maie!, HA,HA", iar HA-urile lui Felix sunt mult mai mari şi mai pline de satisfacţie decât pot exprima nişte liniuţe pe pagina asta!

... (adică, probabil va urma şi episodul 3)

Totu-i bine si frumos

Totu-i bine şi frumos până la ora mesei. Sau în jurul ei. De fapt nici măcar nu e nevoie să ajungem acolo. E suficient pentru Kiti să vadă un biscuite sau să întrevadă posibilitatea găsirii unei bucăţi de pâine şi comportamentul ei se deteriorează simţitor.

Dacă află locul unde există tipul ăsta de aliment începe presiunea asupra ta: "Biscuite!", "Pâine!". Dacă o refuzi te abandonează fără regrete. Îşi redirecţionează atenţia sâcâitoare către altcineva. Îmi dai, sunt prietena ta, mă refuzi, salutare! A dezvoltat chiar o abilitate deosebită în a recunoaşte persoanele miloase. Îşi alege cu dibăcie "prada". Bunicii sunt printre favoriţi. Bieţii de ei, fireşte că sunt predispuşi să cadă în plasă! Nici nu-i de mirare că după vacanţa petrecută la bunici a crescut şi apetitul. Şi...numărul de kilograme. De saţietate Kiti n-a auzit?

Pâinea, un posibil drog? Glutenul din ea? Cam aşa ar putea părea. Sau e doar comportamentul dus la exacerbare? E stresul prea mare? E vacanţa de vară aproape?

Totu-i bine şi frumos până când refuzi să-i mai dai. "Aşteaptă, facem o pauză!" Atunci să vezi proteste! Pe de altă parte nu-i de fapt rău că protestează. E bine. Asta ne arată că înţelege foarte bine ce se întâmplă şi îşi exprimă nemulţumirea, părerea, dar şi personalitatea. Întotdeauna protestele sunt semn bun. Forma însă lasă de dorit. Iată un alt exerciţiu. De parcă n-aveam culegerea plină de probleme încă nerezolvate. Dar, ia stai aşa! Întotdeauna mi-au plăcut problemele şi puzzleurile şi rebusurile. Şi de când Horia e şcolar, refac problemele cu mare drag alături de el. Iată unul dintre aspectele pozitive!

Îmi amintesc când Kiti ţinea dieta fără gluten. A durat doar 9 luni, iar hotărârea am luat-o după nişte teste făcute la o universitate din Marea Britanie. "Although there is no clear evidence, considering the presence of an unknown substance in pacient's urine, it would be safe to try a gluten-free diet". Ceea ce am şi făcut. Se spunea, părinţii spuneau, că dacă şi cea mai mică cantitate de gluten este ingerată accidental de către copilul cu dieta fără gluten comportamentul său o ia razna iar munca ta devine sisifică. Plus stresul major din familie. Acese dezavantaje ar putea fi ţinute sub control chiar dacă cu eforturi, însă în cazul nostru nu s-au observat schimbări majore comportamentale aşa că am renunţat. Totuşi, glutenul, în procesul de metabolizare duce la formarea unor proteine (gluteomorfine) care s-ar acumula în circulaţia unora dintre copiii cu autism în cantitate mai mare decât normal din cauza unor defecte intestinale, iar aceste gluteomorfine ar afecta comportamentul asemenea unui drog. Pâinea, un drog?

Ei, dar nu e problemă fără soluţie. Totu-i bine şi frumos până când avem ce rezolva!

Albastru si verde

Fiecare pe drumul ei

Relaxare

Pentru întâiul ăsta de mai ne-am propus câteva ore bune afară în aer liber, pe zgura roşie şi înconjuraţi de pereţii verzi din frunzele copacilor ce împrejmuiesc terenurile de tenis. Am prins pentru joacă destul din soarele neaşteptat (după diverse forecasturi) al zilei dar, păcăliţi de căldura şi bunătatea lui, ne-am amânat jocul propriu-zis de tenis exact cu jumătate de oră înainte de venirea ploii. Şi atât de credincioşi în puterea lui, a soarelui, nu am părăsit terenul odată cu primii stropi de ploaie. Nici chiar mirarea din vocea lui Felix, "ce-e-e, plouă?", nu ne-a oprit. A fost nevoie de mai mult ca să simţim că, doar de data asta, am fost înşelaţi. Şi, înghiţind în sec, am plecat spre casă. Şi, înghiţind în sec, am simţit o sete mare. Şi, înghiţind în sec, am mai înghiţit odată în sec şi am făcut stânga (cedând rugăminţilor plangaciose gen "Domba-Domba") brusc şi neaşteptat la Mcdonald pentru un suc şi-o îngheţată cu ciocolată (simplu-dulce).

De ce iubim noi zgura roşie? Pentru că e caldă, moale, asortată cu verdele naturii, prietenoasă cu copiii, relaxantă. E un loc în care Felix a făcut primii paşi, Kiti vocalizează şi răspunde cu plăcere (ultimele lecţii mutate pe teren au fost adevărate reuşite), Horia nu se plictiseşte niciodată (are însă şi briceagul la el) iar noi, părinţii, facem sport.