Mi- a spus astazi o prietena: "ce ghinion ati avut cu Kiti!". N-am spus nimic despre asta, doar am schimbat subiectul. Nu este prima oara cand aud cuvantul ghinion alaturat lui Kiti.
Nu inteleg cum poti sa gandesti despre un copil ca este egal cu un ghinion. Pentru mine ghinion este atunci cand invat 49 de subiecte din 50 pentru un examen si il aleg exact pe cel neinvatat la examen. Si nu trec examenul. Ei, si ce daca? Sau ca intr-un joc de noroc, norocul ma ocoleste. Da, atunci pot sa spun ca am avut ghinion. Adica ghinionul egal frivolitate.
Totusi, un copil este un copil. In fata examenului vietii toti suntem mai mult sau mai putin nepregatiti. Iar eu cred ca tot ceea ce ni se intampla are un sens.
"Ce ghinion ati avut cu Kiti" este o propozitie nerezonabila. Complet nerezonabila. E dat undeva, scris sau inteles ca eu si sotul meu ar fi trebuit sa tragem trei asi nu stiu de care dintr-o gramada de carti de joc, iar noi am ratat, pe una am ales-o stramb? Nu-i asa ca suna straniu, ca sa ma exprim eufemistic? Nu-i asa ca este cumplit de nedrept si de crud sa consideri ghinion o fiinta nevinovata?
Dar ce e cu acest ghinion? Este de fapt tot un fel de aroganta. Daca pentru orice mica nereusita consideri ca ai avut ghinion este ca si cum ai spune ca nu, tu nu poti sa gresesti nicicum altfel decat din cauza ghinionului. Este lipsa de fair-play cu tine insuti. Este autosuficienta jignitoare pana la urma pentru capacitatea ta de intelegere si rationare. Este o scuza jalnica si de nedorit.
Este adevarat ca se poate intampla, mai ales la inceput, atunci cand incepi sa constientizezi ca esti in fata unei probleme de rezolvat, sa iti lasi gandurile sa o ia razna si sa-ti inchipui cum ar arata viata ta daca aceasta problema nu ar exista. Dar acesta este un lucru rau pentru ca daca nu ai mai avea acea problema in realitate, atunci nici nu ai mai putea sa consideri aceleasi ipoteze cu care vrei sa-ti construiesti o viata imaginara. Si, la ce bun sa te amarasti singur mintindu-te?
Dar, admitand prin absurd faptul ca te ascult atunci cand alaturi cuvantul ghinion in propozitia despre Kiti, sa vedem ce obtinem:
Te trezesti intr-o buna dimineata cu emotia ca astazi poti sa afli despre minune. Emotia te copleseste mai tarziu pentru ca da, ai aflat, esti insarcinata. Minusculul organism incepe sa se organizeze si sa functioneze dependent total de tine chiar daca tu nu-l simti fizic inca. Dar stii ca este acolo si incepi sa-l iubesti chiar daca inca nu stii ce inseamna asta. Apoi se naste copilasul tau deja mult-iubit si ,oricat de patetic ar suna, nu-ti mai poti imagina viata altfel decat alaturi si pentru el. Urmeaza ceea ce voi, mamelor, stiti foarte bine. Indiferent de cum este sau arata copilul tau! Ca este primul, al doilea, al treilea etc copil, este el, cel de care esti legat mult mai strans decat era el de tine prin cordonul ombilical.
Si atunci, unde sa bag ghinionul? Eu nu pot in ruptul capului sa-i fac vreun loc, cat de mic.
Asa-i ca v-am convins?
miercuri, 25 martie 2009
marți, 24 martie 2009
Predicatul verbal
Stiti piesa "Violeta" a trupei Sarmalele Reci? O stie si Horia, a auzit-o la radio si i-a placut. Ii suna in minte cateodata si o fredoneaza.
Asta facea si la ora de romana la scoala. Cand doamna preda predicatul verbal. Si, cand vazandu-l putin visator, l-a numit sa dea un exemplu de predicat verbal.
Horia a dat un exemplu doar ca pe ritmul cantecului de mai sus: "Vi-o-le-ta du-ce galeata la gunoi."
S-au distrat toti, chiar si doamna.
Aici piesa.
Asta facea si la ora de romana la scoala. Cand doamna preda predicatul verbal. Si, cand vazandu-l putin visator, l-a numit sa dea un exemplu de predicat verbal.
Horia a dat un exemplu doar ca pe ritmul cantecului de mai sus: "Vi-o-le-ta du-ce galeata la gunoi."
S-au distrat toti, chiar si doamna.
Aici piesa.
duminică, 22 martie 2009
Evaluare cu drag
Nu trebuie sa vina nimeni de afara, nici macar de la mii de km distanta, ca sa ne spuna ca Kiti a facut progrese. Insa cand totusi vine, o vede, o aude si i se umezesc ochii de emotie in fata performantelor demonstrate, atunci stim ca ne aflam pe un drum bun.
marți, 17 martie 2009
Nu e banc cu un român si un american
Unul mare, peste 30 de ani; altul mic, sub 10 ani.
Cel mic-român, cel mare-american.
Aici.
La o pizza, acasă.
Trei modele de pizza. Toate cu boabe de porumb pe ele.
"Nu-mi amintesc să fi mâncat vreodată pizza cu porumb. Sau parcă da. Da, doar în China şi aici, la voi!", marele.
"Mie îmi place porumbul sub formă de mămăligă. Ştii că noi, în România, cultivăm mult porumb?", micul.
"Păi...nu, dar se vede!", evident, marele.
Şi mare şi mic, cu porumb sau fără (e o găinuşă care îl ciuguleşte printre noi), savurează sau nu, pizza. Se dezbat teme ornitologice şi marine. Mare către mic, dar mai ales mic spre mare.
Deodată, brusc:
"Aţi avut mare noroc cu Columb!" e de părere adâncă cel mai mic, românul, către cel mare, de peste ocean. "N-aţi mai fi avut voi nici un Empire State Building, Big Apple! Doar băştinaşii, cu suliţe şi piei de animale şi..."
"...porumb de la voi!"
Cel mic-român, cel mare-american.
Aici.
La o pizza, acasă.
Trei modele de pizza. Toate cu boabe de porumb pe ele.
"Nu-mi amintesc să fi mâncat vreodată pizza cu porumb. Sau parcă da. Da, doar în China şi aici, la voi!", marele.
"Mie îmi place porumbul sub formă de mămăligă. Ştii că noi, în România, cultivăm mult porumb?", micul.
"Păi...nu, dar se vede!", evident, marele.
Şi mare şi mic, cu porumb sau fără (e o găinuşă care îl ciuguleşte printre noi), savurează sau nu, pizza. Se dezbat teme ornitologice şi marine. Mare către mic, dar mai ales mic spre mare.
Deodată, brusc:
"Aţi avut mare noroc cu Columb!" e de părere adâncă cel mai mic, românul, către cel mare, de peste ocean. "N-aţi mai fi avut voi nici un Empire State Building, Big Apple! Doar băştinaşii, cu suliţe şi piei de animale şi..."
"...porumb de la voi!"
luni, 16 martie 2009
Poza
Kiti pune patratelul de lemn pe cutie,
l-a pus si in, si sub. Le stie.
Asa cum stie si literele sau culorile sau lucrurile din jurul ei sau actiunile pe care le facem noi.
Kiti are un limbaj receptiv foarte bogat.
Putin cate putin lucrurile capata sensuri.
Ma uit la poza asta. Ii vad ochisorii frumosi ce tintesc la 50 cm de ea. Cer un feedback Alinei. Comunica.
E doar o poza facuta cu telefonul. Dar mi-e extrem de draga. Nu pentru ca pare altcineva, adica un copil tipic, ci pentru ca o surprinde pe Kiti intr-un moment de receptivitate maxima.
Si ea e tot Kiti a noastra. O scolarita silitoare.
duminică, 15 martie 2009
Norocosul
"Mami, stii ce prostanac eram eu cand eram mic? Credeam ca sunt unul din cei 365/366 de norocosi din cele 6 miliarde de oameni de pe Pamant care are o zi de nastere!"
"Ha, ha, ha, cred ca te-a ajutat sa tragi o asemenea concluzie si faptul ca Felix s-a nascut exact cu o zi inaintea ta!"
Imaginea preluata de pe www.180people.com
joi, 12 martie 2009
Reevaluare (1)
E dimineata iar noi suntem pregatiti fizic si sufleteste sa pornim in aventura anuala a reevaluarii lui Kiti. Incepe azi si o sa continue cam o luna si ceva. Cu pauze, binenteles, intre vizitele la medicul neurolog, psiholog, autoritatea ce va primi dosarul nostru, comisia de evaluare, asistentul ce ne va vizita acasa si cam atat, cred. Nu avem o amintire placuta dupa experienta inrudita de anul trecut, dar nici nu ma astept sa fie cineva multumit de toata alergatura asta mai mult sau mai putin obligatorie pentru obtinerea unor bani ce ne usureaza plata terapeutilor. Mai ales ca nu vad necesitatea evaluarii anuale a copiilor afectati destul de sever de autism. Parca s-ar teme cineva ca copilul tau s-a facut bine intr-un an si parintii lui profita luandu-i in continuare banii din buzunar. Ce bine-ar fi sa fie atat de simplu: te imprumuti, amanetezi tot ce ai si angajezi tot felul de terapeuti care reusesc intr-un an, doi, trei sa-ti scoata copilul din statistica lor. Gata, am scapat de inca o capusa din sectorul unu!
Azi: vizita la clinica de pediatrie. Cu asta se incepe la reevaluare. Te programezi la medicul neuropsihiatru, pentru asta vorbesti la telefon cu asistenta lui care nu-ti da programarea de la prima convorbire. Te pune sa o mai suni o data dupa o ora ca sa primesti o ora. Mai suni o data sa-ti dea ora. Desi la cele mai multe cabinete medicale se asteapta, totusi cand ai o ora, speri ca intalnirea cu medicul sa se produca putin dupa ora respectiva. Deaceea vrei o ora. Deaceea suni inca o data. Si primesti un raspuns asemanator cu ceea ce-ti doresti doar ca nu e o ora ci e un interval orar. Bun si ala ca mai contureaza putin zona din zi ocupata. Sa fie...intre 9:30 si 10 si se intra in ordinea sosirii. E bine asa? E bine relativ la un secol, e binisor relativ la o dimineata.
Hai sa ne gandim: daca e 9:30-10, inseamna ca asta ar cam fi intervalul de sosire a doctorului, corect? Corect, putem fi acolo la 9-9 si ceva si nu vom avea de asteptat decat cam o jumatate de ora sau maxim 45 de minute. E bine? Se poate si mai rau! Da, dar daca se intra in ordinea sosirii si daca si alti pacienti s-au gandit sa soseasca mai repede pentru a evita aglomeratia si asteptatul excesiv inseamna ca oricum vom avea de asteptat dupa sosirea medicului deci creste intervalul de acumulare de tensiuni. Ce facem? Facem cum am zis, plecam pe la 8:30 si vedem acolo.
Zis si facut. De data asta suntem patru. Toti cei trei copii si cu mine. Horia nu merge azi la scoala, am nevoie de ajutorul lui. Doar el e asistentul meu. "Te superi daca te rog sa nu te duci azi la scoala?" O privire neincrezatoare ma fixeaza imediat. "Razi de mine? Binenteles ca nu ma supar!" Ha, ha, ha, macar unul dintre noi are un motiv de bucurie: azi nu se duce la scoala.
Anul trecut am fost doar trei: cu mine si Kiti, bebelusul de atunci, Felix. In carucior ca asa se descurca subsemnata mai bine. Doamna psiholog s-a cam suparat ca n-am lasat copilul cu cineva. Cu cine sa-l fi lasat? "Ei, nu se poate sa n-ai pe cineva sa stea cu copilul!" Nu conteaza ca mama nu se simte confortabil sa-si lase copilul atat de mic cu altcineva. Asta in cazul in care ar fi avut cu cine. Nu conteaza asta, cateodata am senzatia ca, aici, copiii sunt niste remorci care pot fi lasate si in garajele lor cateodata.
Felix a crescut cu un an. Acum sper sa vrea sa stea afara cu fratele lui. Si astfel nu voi dublu-stresa pe nimeni din clinica de pediatrie.
Sus la etaj, pe culoarul-sala de asteptare o mama cu o fetita, alta mama cu doi baieti, inca doua femei fara copii. Cioc-cioc, batem la usa sa ne anuntam sosirea. "Asteptati afara, oaaaac-oaaaac!", ma si sperie asistenta de o marime impresionanta.
Ce bine ca e linistita Kiti, imi zic in gand. Kiti sta in picioare in stanga mea, cu haina inchisa pana in gat, cu mainile tinandu-se reciproc, cu un zambet discret in ochi si pe buze. Sta nemiscata, dar isi modifica starea dinamica doar pentru cate o secunda ca sa se apropie de usa si sa atinga cu degetele programul agatat pe ea. Apoi revine la pozitia stana de piatra. Cu zambet discret pe ochi si buze.
Baietii sunt si ei langa mine, unul invarte bolasul (e Horia, cine ar putea sa aiba arme cu care captureaza canguri si alte animale!), celalalt sare de la unul la altul ca o minge de tenis, cu resurse energetice proaspete ca in orice dimineata ( e Felix daca sare, dar si daca nu-i Horia!).
Conversam si cu mamele din sala, nu doar intre noi. "Eu i-am dat o suta de mii asistentei, dumneavoastra?", ma interpeleaza una dintre ele. "Poftim?", nu inteleg eu din prima mai ales ca nu pot in ruptul capului sa inteleg de ce oamenii se incapataneaza sa foloseasca vechii bani in conversatii si tranzactii. Ma prind repede si ii raspund ca nimic. Se uita neincrezatoare la mine (parca s-a mai uitat cineva neincrezator acum cateva paragrafe la mine, sa am eu ceva?). "Dar domnului doctor?" "Nimic!" Ei, asta-i prea de tot! Imi pare putin rau ca i-am zis. Oare am gresit? Dar asta-i realitatea. Eu nici nu m-am gandit la asa ceva. O vad cum ii strica bulversarea mimica. Am facut-o, asta e!
E 10:45. Sunt invitata in cabinetul psihologului. O recunosc pe doamna de anul trecut. O sa fie bucuroasa ca intru fara Felix. Azi o voi doar simplu-stresa. Cu Kiti. E mai bine asa, voi fi cu ochii catuse pentru Kiti. Anul asta nu va mai rupe brelocul de la cheia dulapului din cabinet. Ne asezam pe cate un scaun. Raspundem intrebarilor. Eu, pe o parte, Kiti, pe de alta parte. "Ooo, sunt incantata sa vad progresele lui Kiti!", spune doamna psiholog. Ii zambesc, incantata la randul meu de incantarea dumneaei. "Parca aveai si un bebe anul trecut cu tine?", ne recunoaste doamna psiholog. "E si acum cu noi, ne asteapta afara cu fratele lui!" "Ai trei copii?" "Da!", zic eu, macar multumita ca nu arat prea imbatranita de ii inspir persoana a doua singular.
Apoi iesim ca sa reintram dupa alt timp la domnul doctor de data asta. In pauza dintre motivele vizitei noastre la clinica, Kiti bate coridorul in lung si-n lung. Dus si intors. Un baietel grasut (asteapta la endocrinologie) o provoaca la joaca oprindu-i drumul cu bratele intinse lateral si cu un "interzis!". Kiti accepta provocarea zambind. Felix intra si el in joc si sfarseste repede jocul strivit la pamant de greutatea importanta a aceluiasi baietel. Plange ranit la frunte la mine in brate. Il pup, il mangai, il alint pana-i trece. Nu dureaza mult. Asa si trebuie ca risca si Kiti o cazatura similara. O chem langa mine, mai salvez niste minute de liniste. Horia invarte bolasul.
Reintram, acum si ca sa incheiem aventura de azi. La medicul neuropsihiatru treaba merge repede. Din fericire. Doua-trei intrebari, liniste peste cateva notite in fisa lui Kiti si "dati fisa aceasta doamnei asistente si reveniti intr-o saptamana sa ridicati certificatul". Asta-i tot? Perfect, am sters-o de-aici!
Gata, copii! Imbracarea. Acasa cu noi. E 11:30 si avem toata dupaamiaza in fata! Kiti sa invete, Felix sa se gudure pe langa mine, Horia sa invarta bolasul...
Azi: vizita la clinica de pediatrie. Cu asta se incepe la reevaluare. Te programezi la medicul neuropsihiatru, pentru asta vorbesti la telefon cu asistenta lui care nu-ti da programarea de la prima convorbire. Te pune sa o mai suni o data dupa o ora ca sa primesti o ora. Mai suni o data sa-ti dea ora. Desi la cele mai multe cabinete medicale se asteapta, totusi cand ai o ora, speri ca intalnirea cu medicul sa se produca putin dupa ora respectiva. Deaceea vrei o ora. Deaceea suni inca o data. Si primesti un raspuns asemanator cu ceea ce-ti doresti doar ca nu e o ora ci e un interval orar. Bun si ala ca mai contureaza putin zona din zi ocupata. Sa fie...intre 9:30 si 10 si se intra in ordinea sosirii. E bine asa? E bine relativ la un secol, e binisor relativ la o dimineata.
Hai sa ne gandim: daca e 9:30-10, inseamna ca asta ar cam fi intervalul de sosire a doctorului, corect? Corect, putem fi acolo la 9-9 si ceva si nu vom avea de asteptat decat cam o jumatate de ora sau maxim 45 de minute. E bine? Se poate si mai rau! Da, dar daca se intra in ordinea sosirii si daca si alti pacienti s-au gandit sa soseasca mai repede pentru a evita aglomeratia si asteptatul excesiv inseamna ca oricum vom avea de asteptat dupa sosirea medicului deci creste intervalul de acumulare de tensiuni. Ce facem? Facem cum am zis, plecam pe la 8:30 si vedem acolo.
Zis si facut. De data asta suntem patru. Toti cei trei copii si cu mine. Horia nu merge azi la scoala, am nevoie de ajutorul lui. Doar el e asistentul meu. "Te superi daca te rog sa nu te duci azi la scoala?" O privire neincrezatoare ma fixeaza imediat. "Razi de mine? Binenteles ca nu ma supar!" Ha, ha, ha, macar unul dintre noi are un motiv de bucurie: azi nu se duce la scoala.
Anul trecut am fost doar trei: cu mine si Kiti, bebelusul de atunci, Felix. In carucior ca asa se descurca subsemnata mai bine. Doamna psiholog s-a cam suparat ca n-am lasat copilul cu cineva. Cu cine sa-l fi lasat? "Ei, nu se poate sa n-ai pe cineva sa stea cu copilul!" Nu conteaza ca mama nu se simte confortabil sa-si lase copilul atat de mic cu altcineva. Asta in cazul in care ar fi avut cu cine. Nu conteaza asta, cateodata am senzatia ca, aici, copiii sunt niste remorci care pot fi lasate si in garajele lor cateodata.
Felix a crescut cu un an. Acum sper sa vrea sa stea afara cu fratele lui. Si astfel nu voi dublu-stresa pe nimeni din clinica de pediatrie.
Sus la etaj, pe culoarul-sala de asteptare o mama cu o fetita, alta mama cu doi baieti, inca doua femei fara copii. Cioc-cioc, batem la usa sa ne anuntam sosirea. "Asteptati afara, oaaaac-oaaaac!", ma si sperie asistenta de o marime impresionanta.
Ce bine ca e linistita Kiti, imi zic in gand. Kiti sta in picioare in stanga mea, cu haina inchisa pana in gat, cu mainile tinandu-se reciproc, cu un zambet discret in ochi si pe buze. Sta nemiscata, dar isi modifica starea dinamica doar pentru cate o secunda ca sa se apropie de usa si sa atinga cu degetele programul agatat pe ea. Apoi revine la pozitia stana de piatra. Cu zambet discret pe ochi si buze.
Baietii sunt si ei langa mine, unul invarte bolasul (e Horia, cine ar putea sa aiba arme cu care captureaza canguri si alte animale!), celalalt sare de la unul la altul ca o minge de tenis, cu resurse energetice proaspete ca in orice dimineata ( e Felix daca sare, dar si daca nu-i Horia!).
Conversam si cu mamele din sala, nu doar intre noi. "Eu i-am dat o suta de mii asistentei, dumneavoastra?", ma interpeleaza una dintre ele. "Poftim?", nu inteleg eu din prima mai ales ca nu pot in ruptul capului sa inteleg de ce oamenii se incapataneaza sa foloseasca vechii bani in conversatii si tranzactii. Ma prind repede si ii raspund ca nimic. Se uita neincrezatoare la mine (parca s-a mai uitat cineva neincrezator acum cateva paragrafe la mine, sa am eu ceva?). "Dar domnului doctor?" "Nimic!" Ei, asta-i prea de tot! Imi pare putin rau ca i-am zis. Oare am gresit? Dar asta-i realitatea. Eu nici nu m-am gandit la asa ceva. O vad cum ii strica bulversarea mimica. Am facut-o, asta e!
E 10:45. Sunt invitata in cabinetul psihologului. O recunosc pe doamna de anul trecut. O sa fie bucuroasa ca intru fara Felix. Azi o voi doar simplu-stresa. Cu Kiti. E mai bine asa, voi fi cu ochii catuse pentru Kiti. Anul asta nu va mai rupe brelocul de la cheia dulapului din cabinet. Ne asezam pe cate un scaun. Raspundem intrebarilor. Eu, pe o parte, Kiti, pe de alta parte. "Ooo, sunt incantata sa vad progresele lui Kiti!", spune doamna psiholog. Ii zambesc, incantata la randul meu de incantarea dumneaei. "Parca aveai si un bebe anul trecut cu tine?", ne recunoaste doamna psiholog. "E si acum cu noi, ne asteapta afara cu fratele lui!" "Ai trei copii?" "Da!", zic eu, macar multumita ca nu arat prea imbatranita de ii inspir persoana a doua singular.
Apoi iesim ca sa reintram dupa alt timp la domnul doctor de data asta. In pauza dintre motivele vizitei noastre la clinica, Kiti bate coridorul in lung si-n lung. Dus si intors. Un baietel grasut (asteapta la endocrinologie) o provoaca la joaca oprindu-i drumul cu bratele intinse lateral si cu un "interzis!". Kiti accepta provocarea zambind. Felix intra si el in joc si sfarseste repede jocul strivit la pamant de greutatea importanta a aceluiasi baietel. Plange ranit la frunte la mine in brate. Il pup, il mangai, il alint pana-i trece. Nu dureaza mult. Asa si trebuie ca risca si Kiti o cazatura similara. O chem langa mine, mai salvez niste minute de liniste. Horia invarte bolasul.
Reintram, acum si ca sa incheiem aventura de azi. La medicul neuropsihiatru treaba merge repede. Din fericire. Doua-trei intrebari, liniste peste cateva notite in fisa lui Kiti si "dati fisa aceasta doamnei asistente si reveniti intr-o saptamana sa ridicati certificatul". Asta-i tot? Perfect, am sters-o de-aici!
Gata, copii! Imbracarea. Acasa cu noi. E 11:30 si avem toata dupaamiaza in fata! Kiti sa invete, Felix sa se gudure pe langa mine, Horia sa invarta bolasul...
marți, 10 martie 2009
Cum îmi educ copiii?
Pornind de la postarea anterioară și în legătură cu "polemica" iscată pe blogul Ilenei privind subiectul educație, disciplină, voi continua să analizez "eu cum îmi educ copiii?".
În primul rând și de o valoare absolută maximă îmi educ copiii cu multă dragoste. Știu că toți părinții își iubesc copiii, însă când mă gândesc la dragostea cu care îi educ, spun de fapt mai mult decât ce ar putea să se înțeleagă la o privire superficială prin iubire părintească. Spun respect, spun înțelegere, spun alinare, spun acceptare, spun încredere.
Respect. Oare poate un copil să învețe respectul pentru sine, pentru celălalt, pentru viață, pentru frumos, pentru orice dacă eu, ca părinte, nu îl respect?
Ce înseamnă să-l respect pe copilul meu?
Înseamnă să îl ascult, fapt elementar, dar deseori ignorat.
Înseamnă să îi dau posibilitatea de a face opțiuni.
Înseamnă să îl întreb, să-i cer părerea.
Înseamnă să fiu sinceră cu el, să nu-mi ascund slăbiciunile, să-i împărtășesc din temerile mele.
Înțelegere. Acceptare. Când iubești, poți să înțelegi și să accepți greșelile.
Copilul meu are voie să greșească. E uneori indicat să facă erori. Eu și tatăl lor le corectăm greșelile cu mult drag (dacă ne stă la îndemână acest fapt).
Copiii mei sunt diferiți. Și nu doar pentru că unul dintre ei are o situație specială. Ei învață de la mine și tatăl lor să se accepte așa cum sunt. Ei înțeleg că oamenii sunt diferiți și că fiecare merită considerație.
Încredere. Despre încredere s-a scris atât de mult. Copiii mei nu mint, pentru că noi, părinții lor, nu mințim. Copiii mei află mereu că pot mai mult și mai bine pentru ei înșiși. Copiii mei știu că cineva din tribună țin pumnii strânși cu încredere pentru ei mereu. Copiii mei învață să aibă credință.
Alinare. Păi nici nu mai spun! Cum să nu le alini durerea când copiii îți cer asta? Cum să nu-i săruți pe obrăjorii lor rotunzi doar așa, din iubire? Cum să nu învețe ei ce înseamnă tandrețea când îi strângi în brațe cu drag?
***
Pornind de la premisele de mai sus, noi, părinții copiilor noștri, încercăm să îi învățam ce înseamnă o viață disciplinată. Ce beneficii aduce aceasta și ce neplăceri înlătură ea.
Ce înseamnă să analizezi lucrurile pe care le-ai aflat și ceea ce urmează să faci.
Cât de important este să fii riguros cu tine însuți.
Cât de neînsemnate sunt competițiile în care scopul este doar acela de a câștiga.
Cât de mult înseamnă igiena riguroasă a întregii tale vieți.
Și toate astea, din nou, da, prin imitație.
***
Bineinteles că nu am ajuns acolo, acolo unde nu mai e nimic de zis. Și bineinteles că nici nu e de dorit să ajungi acolo nici măcar în 2-7-9 ani. Întreaga noastră existență este o căutare permanentă (iar pentru cele ca mine pentru care a fi mamă a devenit primordialul sens al existenței este cu atât mai evident acest lucru). Însă știu cu siguranță ceva: Dumnezeu a fost generos cu mine și cu iubitul meu soț pentru darurile minunate pe care ni le-a făcut, dar și pentru că ne îndrumă tot mereu că să ne educăm copiii cu dragoste!
În primul rând și de o valoare absolută maximă îmi educ copiii cu multă dragoste. Știu că toți părinții își iubesc copiii, însă când mă gândesc la dragostea cu care îi educ, spun de fapt mai mult decât ce ar putea să se înțeleagă la o privire superficială prin iubire părintească. Spun respect, spun înțelegere, spun alinare, spun acceptare, spun încredere.
Respect. Oare poate un copil să învețe respectul pentru sine, pentru celălalt, pentru viață, pentru frumos, pentru orice dacă eu, ca părinte, nu îl respect?
Ce înseamnă să-l respect pe copilul meu?
Înseamnă să îl ascult, fapt elementar, dar deseori ignorat.
Înseamnă să îi dau posibilitatea de a face opțiuni.
Înseamnă să îl întreb, să-i cer părerea.
Înseamnă să fiu sinceră cu el, să nu-mi ascund slăbiciunile, să-i împărtășesc din temerile mele.
Înțelegere. Acceptare. Când iubești, poți să înțelegi și să accepți greșelile.
Copilul meu are voie să greșească. E uneori indicat să facă erori. Eu și tatăl lor le corectăm greșelile cu mult drag (dacă ne stă la îndemână acest fapt).
Copiii mei sunt diferiți. Și nu doar pentru că unul dintre ei are o situație specială. Ei învață de la mine și tatăl lor să se accepte așa cum sunt. Ei înțeleg că oamenii sunt diferiți și că fiecare merită considerație.
Încredere. Despre încredere s-a scris atât de mult. Copiii mei nu mint, pentru că noi, părinții lor, nu mințim. Copiii mei află mereu că pot mai mult și mai bine pentru ei înșiși. Copiii mei știu că cineva din tribună țin pumnii strânși cu încredere pentru ei mereu. Copiii mei învață să aibă credință.
Alinare. Păi nici nu mai spun! Cum să nu le alini durerea când copiii îți cer asta? Cum să nu-i săruți pe obrăjorii lor rotunzi doar așa, din iubire? Cum să nu învețe ei ce înseamnă tandrețea când îi strângi în brațe cu drag?
***
Pornind de la premisele de mai sus, noi, părinții copiilor noștri, încercăm să îi învățam ce înseamnă o viață disciplinată. Ce beneficii aduce aceasta și ce neplăceri înlătură ea.
Ce înseamnă să analizezi lucrurile pe care le-ai aflat și ceea ce urmează să faci.
Cât de important este să fii riguros cu tine însuți.
Cât de neînsemnate sunt competițiile în care scopul este doar acela de a câștiga.
Cât de mult înseamnă igiena riguroasă a întregii tale vieți.
Și toate astea, din nou, da, prin imitație.
***
Bineinteles că nu am ajuns acolo, acolo unde nu mai e nimic de zis. Și bineinteles că nici nu e de dorit să ajungi acolo nici măcar în 2-7-9 ani. Întreaga noastră existență este o căutare permanentă (iar pentru cele ca mine pentru care a fi mamă a devenit primordialul sens al existenței este cu atât mai evident acest lucru). Însă știu cu siguranță ceva: Dumnezeu a fost generos cu mine și cu iubitul meu soț pentru darurile minunate pe care ni le-a făcut, dar și pentru că ne îndrumă tot mereu că să ne educăm copiii cu dragoste!
duminică, 8 martie 2009
Motivatori
Toti ii avem in vedere sau in minte sau inauntru. Ei sunt motivul actiunilor noastre. Ei intermediaza invatarea.
Motivatorii sunt diversi, au valori variabile si sunt palpabili sau nu. Au conotatie pozitiva insa nu sunt in toate cazurile asa. Ati auzit vreodata de pedepse? Pedepse care motiveaza? Ei bine, ele exista si uneori sunt mai la indemana multora dintre noi decat stimularea pozitiva. De fapt, pentru a respecta toate regulile comunitatii in care traim avem nevoie si de motivatori coercitivi. Insa nu despre asta e vorba aici.
Ci despre abuzul de motivatori negativi folositi in educatia din scoala si de acasa. In fata amenintarii unei pedeapse copiii reactioneaza, binenteles, diferit. Unii invata repede comportamentul care evita pedeapsa, insa altii pot sa intre intr-un cerc vicios, adica cu cat copilul este alimentat mai mult cu iminenta unei pedepse, cu atat comportamentul pe care ar trebui sa-l invate dispare printr-un mecanism de feed-back pozitiv.
Ati auzit vreodata de fetita care a devenit un renumit matematician datorita urechelilor intensive si repetate la care a fost supusa de profesorul ei la meditatii ca stimulatoare de succes? Da, stiu, nu ati auzit! Stiti de ce? Pentru ca fetita respectiva nu a ajuns vreodata sa indrageasca matematica cat de cat, chiar a simtit o repulsie pentru materia asta atat de frumoasa si, evident, nu este acum un matematician stralucit. Ceea ce oricum nu ar fi fost dezirabil probabil in cazul particular respectiv.
Dar de urmatoarele ati auzit? "Nu mai lovi, ca te bat!" "Abia va astept cu insuficientul daca nu invatati!" etc. Cred ca da! Nu neg valoarea unor motivatori negativi folositi mai ales in cazuri extreme in care viata sau integritatea copilului este amenintata sau chiar in cazuri mai putin grave. Insa, insist, nu sunt de acord cu folosirea lor abuziva. Este mult mai la indemana sa patronizam. Mai ales un copil fiindca e mai mic. Dar e corect? Si sanatos?
Imitatia, o abilitate determinanta pentru dezvoltare. E prezenta de atat de timpuriu, practic de la momentul zero, incat ai impresia ca face parte obligatoriu din tine. Stiu ca nu este asa mereu. Insa, din fericire, este mai mereu. Si este fundament pentru invatare. Si daca stim acest lucru, rolul parintilor si al educatorilor este crucial. Pentru ca toate comportamentele lor (afective, cognitive, sociale) vor fi imitate.
Unde gasim motivatori? Peste tot in exterior, dar, mult mai important, in noi. Motivatorii intrinseci sunt mai tari, ei sunt in noi, cu noi, mereu. Cei extrinseci au valoare mai mica ei fiind de obicei de scurta durata si materiali, deci predispusi disparitiei. Nu-i asa ca bucuria pe care ti-o poate da citirea unei carti tine mai mult decat gustul dulce al unui patratel de ciocolata? Sau, fara tagada, fericirea de a-ti creste copiii nu se poate masura cu rasplata pe care ti-o da avansarea in functie?
Va e clar ca ma multumeste mult mai mult sa-i vad pe copii citind cu nesat si pasiune despre pasari, decat sa vina acasa cu carnetul de note plin de foarte bine? Mie imi e foarte clar! Si va doresc si voua la fel! Mai ales daca sunteti mame! Ca tot e ziua mamei. La multi ani de educatie sanatoasa alaturi de copiii vostri si familie!
Nota: poza n-are nici o legatura cu teoria evolutionista:)
joi, 5 martie 2009
A nu se citi in timpul , imediat inainte sau dupa masa
Olita. La doi ani jumate e cazul sa murdarim olita. Ei, poate nu chiar din prima (sau a doua, a treia...). Mai incercam. Sa fie chiar atat de "gheu"?
"Mami, caca!", striga Felix.
"Stai, asteapta!", strig si eu la randu-mi, fugind dupa recipientul de mai sus cu speranta ca de data asta ajung mai repede decat...
Ajung intr-o secunda cu olita, arunc scutecul departe si potrivesc funduletul pe plasticul verde.
Imi trag sufletul si astept.
Ma plictisesc de asteptat si imi continui activitatea de dinainte de atentionarea mami, caca, nu insa mai departe de doi pasi de baietel.
"Mami, se aude ceva!", un pic speriat Felix.
"Ha, ha, e doar un partz!"
Felix se ridica de pe olita , se uita in ea si, mirat si gandind ca-n poza, zice:
"Nu mai e patzul, a plecat!"
Ha, ha, zic si potrivesc funduletul inapoi pe olita.
Mai astept doar putin si mai incerc si maine.
luni, 2 martie 2009
Domnisoara
In ultima zi de gradinita in Dublin, Kiti a primit multe imbratisari foarte calde dar si un cadou de la un baietel. Kiti l-a luat si l-a tinut in mana si l-a desfacut. Erau niste margele roz! A fost un dar pe care l-a apreciat pentru ca a acceptat sa poarte margelele si a facut-o cu bucurie.
Si parintilor lui Kiti aceste margele le-au adus bucurie. Iata dovada ca si Kiti poate fi apreciata si indragita de persoane dinafara familiei sau a celor foarte apropiati! Iata ca fetita lor si-a facut pentru prima oara singura un prieten!
...
O asteptam in masina in fata gradinitei. E 2 martie, e primavara, e o zi cu multe flori. Si ea este o floare. Chiar este, pentru ca poarta o rochita noua, martisorul ei de la tati, ca o cupa a unei flori colorata discret cu nuante pale de galben, crem si verde.
Acum iese tinandu-se de mana Alinei. Aduce ghiozdanelul verde pe umar. Si o punga mica de hartie colorata. Este cadoul ei de 1 (2) martie. A primit vreo 5-6 martisoare de la colegii ei de grupa. Draga de Kiti! A primit martisoare! Chiar poarta unul in piept!
Si mie mi-a oferit tati o rochita-martisor, ca lui Kiti. E frumoasa, aproape ca a lui Kiti!
Imi plac martisoarele astea. Dar pot trai si fara ele pentru ca nu exista pe pamantul asta martisoare mai frumoase decat cele pe care le am in permanenta!!!
Primavara frumoasa!
Fotografie preluata de pe http://www.bebemagia.ro
duminică, 1 martie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)