Tu ai un copil cuminte?

Dimineaţa la teatru vin mulţi copii de la grădiniţe. Vin în grupuri destul de mari, însoţiţi de câte 2-3 educatoare. Sunt copii cuminţi. Sunt atât de cuminţi de nu-mi vine să cred. Este încă devreme, spectacolul nu a început. Stau pe bănci aproape nemişcaţi. Doar picioarele se bălăngăne într-un ritm constant, nervos. Şi buzele se mişcă şi ele fără un ritm detectabil. Dacă vreun copil se ridică în picioare, nu va sta astfel pentru mai mult de o secundă. Pentru că nu este nevoie de mai mult decât să i se strige numele şi să i se arunce o privire dojenitoare îndrăzneţului de către educatoare pentru ca acesta să revină în poziţia "cuminte".

Dat fiind anturajul ar trebui să mă simt aproape ruşinată de comportamentul lui Felix. Care se mişcă încontinuu pe metrul lui pătrat: în fund pe bancă, în picioare în faţa băncii, cu faţa la scenă, cu spatele la scenă, cu mâinile cercetând consistenţa barei balconului, cu guriţa testând temperatura ei, cu ambele mâini agăţat de aceeaşi bară testându-i rezistenţa la săritură, cu un zâmbet initiand un contact cu micul vecin din dreapta, cu întreg corpul arătându-mi recunoştinţă că sunt lângă el. Să încerc să-l opresc? Nici prin gând nu-mi trece! E încă pauză şi e chiar surprinzător şi amuzant să aflu cât de multe lucruri se pot face într-un metru pătrat din afara scenei unei săli de teatru.

***

Altă sală de teatru, acum spectatorii sunt pe scenă. Sunt mititei ,cam pe la 2 ani. Au perne cilindrice plate pe post de locuri şi acestea circumscriu zona "fierbinte". În timpul reprezentaţiei se mai ridică câte 2-3 copii de pe perne. Şi stau în picioare cu ochii fixând actorii. Cei mai mulţi părinţi sau bunici sunt relaxaţi, însă se mai revoltă câte o mamă hiperprotectoare cu propriul copil insistând pe lângă fraţi, mame ale vreunui copil din picioare ca acesta să stea jos, regulamentar pe pernă. "Nu mai vede fetiţa mea!" Deşi aş zice că sunt adorabili copiii când, captivaţi de acţiunea de pe scenă cu ochii lipiţi de ea, fac o mişcare cu corpul lor mici pentru a ocoli "obstacolul". E o lecţie pentru cea grijulie de la propriul copil. "mami, mă descurc foarte uşor , ,stai !"

***

Cui face bine controlul excesiv? Celui controlat, pentru ca astfel el ar fi copilul perfect, cuminte si respectuos? Celui care deţine controlul, pentru ca astfel el are linişte si i se vor atribui merite deosebite? Eu cred ca nimănui.
Cred ca miile de experimente făcute de micii exploratori ai lumii sunt absolut necesare pentru dezvoltarea lor. Si chiar aşa, mici, mici fiind, copiii pot sa dovedească mult discernământ in acţiunile lor.

Concluzia este ca se prefera in sistemul de învăţământ stilul autoritar de educaţie a copilului, acesta este agreat si îmbrăţişat de către scoala si părinţi, familie, iar acest fapt inhiba dezvoltarea imaginaţiei, a creativităţii, a respectului fata de ceilalti si a respectului pentru propria persoana, deasemenea limiteaza dezvoltarea abilitatilor critice si autocritice ale copilului controlat excesiv.

Deaceea îndemnul meu este: nu faceţi o mândrie din a spune "am un copil foarte cuminte!"

Pentru Horica (sic)

Si ca sa nu mai rada Horia de fratii lui mai mici pe care-i identifica (in gluma) cu diverse vietati care mai de care mai urate din fauna pamantului, am gasit (tot in cartea lui) o poza cu trei bufnite simpatice pe care le identific eu acum cu Horia si fratii sai!

Horica, te crezi cumva mai frumusel?

Papusa

Strang in bratele mele o papusa. Mi-e tare draga si imi vine greu sa o las din brate ca sa v-o imprumut putin.

Imi plac papusile si am fost o fetita careia i-au placut papusile (nu doar pentruca eram fetita si parintii imi cumparau jucarii "pentru fetite"). Papusi mici sau mai mari, cu par drept sau mai ciufulit, cu hainute detasabile sau nu, ma rog, tot felul de papusi. Si sa fie mai multe ca sa formeze o clasa. Fiindca o profesoara are nevoie de elevi ca sa fie profesoara. Iar mie imi placea mult sa fiu profesoara lor. Dar nu eram mereu profesoara iar cand nu eram profesoara imi doream o papusa numai a mea. Dar nu una oarecare ci una inalta si cu parul lung si cu rochita care sa se invarta. A durat ceva vreme pana am primit o astfel de papusa. Si cand am primit-o am fost nespus de bucuroasa. Am ingrijit-o, am pieptanat-o, am invatat-o tot ceea ce stiam (caci a devenit pana la urma si eleva in clasa mea) si am suferit pentru micile neplaceri suferite de ea (ca de exemplu primirea a cate unui pumn de la fratele meu mai mare ca o "corectie frateasca"provocata de neinsemnatele si obisnuitele dispute copilaresti).
Si nu stiam ca exista pe lume o papusa mai frumoasa si mai draga. Pana cand am primit-o pe ea. Papusa mea adevarata, inalta, cu parul lung si incalcit si, deseori, cu rochita (care uneori chiar se invarte).

Acum intelegeti de ce o tin strans in bratele mele. Pentru ca este cadoul meu perfect!

Jucarie bidimensionala?

Precum Horia a fost in jurul varstei de 3 ani un mare amator de filme, reviste, jucarii cu si despre Toy story, asa este Felix acum cu Scooby doo. Prin cutia cu jucarii a gasit personajele din Scooby doo, printre colectiile de reviste ale lui Horia a gasit revistele Scooby doo. Acum isi doreste minivanul din Scooby doo. "Una veau matina pinca din Cooby doo". E pinca (mica), a vazut-o el odata la ziare. Putem sa o cumparam atunci cand o vedem pe undeva daca chiar o doresti atat de mult. E bine? "Da, acuma veau!" Pai, da. Sigur ca o vrei acuma. Dar e uneori imposibil sa obtinem ceea ce ne dorim. Sau nu neaparat imposibil dar cel putin dupa o perioada de asteptare si efort. "Oaaa, oaaa, veau una pinca!" "Matina ata veau acum io!", aratandu-mi-o in revista. E frumoasa si mie imi place, o vom cauta la ziare unde-ai vazut-o. Intre timp, am o idee. "Buna idee, io am o idee gambenga!" Sincer, gandesc eu, si ideea mea e destul de...galbena, dar cine stie? Iau o foarfeca, o revista Scooby doo si decupez masina de pe coperta. E pinca (mica), asa cum ii place lui. Revine pe langa mine ca din cand in cand mai uita pentru minute ce vrea. "Te mai fashi?" Ei, fac bine, de fapt fac foarte bine pentru ca am gasit ceva ce cred ca tie ti-ar placea mult. E masina lui Scooby doo si ii intind masina decupata din revista. "Oaaa, penti mami!", cu un zambet imens pe fata. Cu placere, Felix.

Filozofie aplicata

Dimineata de duminica, iarna, rece afara, cald in casa. Tihnita, ca orice dimineata de duminica.
Micul dejun luat fara graba obisnuita din afara sfarsitului de saptamana.
Unul dupa altul copiii parasesc bucataria lasandu-ma stapana si angajata deopotriva a incaperii. In timp ce cafeaua isi lasa aroma in apa clocotita, strang si restabilesc ordinea camerei.
Dar nu sunt singura. Nu toti copiii au plecat. Unul a ramas sa mestece ultima imbucatura. Cat de rabdator ai fi, tot te plictisesti pana da gata Horia o felie de paine. Asa ca, spre bucuria mea, am companie. Si nu una oarecare :)

A reusit sa inghita. Ce usurare! Mai trebuie sa bea o cana cu lapte si gata si micutul sau dejun. Ei, dar daca e duminica, e timp pentru "latte spumoso". E creatia lui Horia, daca va intereseaza cereti-i lui patentul. Pentruca atunci cand e gata este tare aratos. E o bautura calda, servita intr-un pahar inalt, de culoare bej, cu multa spuma de lapte, cu praf de scortisoara deasupra, cu lingurita colorata si pai deasemenea in ea. Suna bine, nu-i asa? Dar ca sa fie la fel de buna precum se prezinta, ei, pentru asta trebuie suflet! Pe care Horia chiar il pune cand o prepara. Si mai pune in afara de suflet si multe cuvinte de alint. O dezmiarda: "stii, mami, trebuie sa ai multa rabdare ca sa obtii o spuma atat de inalta!".
"Da, dar nu folosesti prea multe cani, tacamuri?"
"Nu, altfel nu iese asa cum trebuie".
"Patience is its own reward" (ceva de genul cu rabdarea treci marea).
"Cine a spus asta?"
"Fred!"
"Fred???"
"Da, din Scooby doo!"
"Ha, ha, credeam ca vreun filozof celebru."
"Pai asta si e, filozoful din Scooby doo!"
"Da, ai dreptate."
...
Cafeaua e gata in ceasca, bucataria si-a regasit echilibrul.
Ma pregatesc sa plec de-acolo, ii mai arunc o privire intrebatoare lui Horia, "ei, n-ai terminat inca?".
"Latte spumoso" e in pahar si el, paiul si lingurita colorate sunt si ele plasate in locurile prestabilite. Ii mai lipseste praful de scortisoara si e gata. Totusi Horia afiseaza un chip mai putin satisfacut ca de obicei in faza asta.
"Ce e?"
"Am avut rabdare prea multa si s-a cam topit spuma!"
Si imi arata o fata necajita sub un zambet hatru.

Morala: rabdare, rabdare, dar pana cand?

Fascinaţia muzicii în versuri

La ora de muzică din dimineaţa de vineri
se strâng din familii copiii cei-mai tineri
să danseze, să cânte, să bată şi tobele,
să zdrăngăne-inelele aproape cu orele,
pe ritmuri mai lente, apoi mai vioaie,
cu vocea şoptită, apoi ţipătoare,
să-nveţe copiii ce-nseamnă contrast,
să-l vadă, să-l ştie, deşi-i mult mai vast.

Fiindc-a stat azi acasă-mpreună cu noi,
deci mama, sunt eu, şi cu ei amândoi,
iar pentru că lecţia-i acea de mai sus,
împreună cu Felix, pe Kiti am dus
la ora de muzică din dimineaţa de vineri,
când se strâng din familii copiii mai tineri
să danseze, să cânte, să bată şi tobele,
să zdrăngăne-inelele aproape cu orele.

Pe conturul rotund, perfect de covor
Copiii se-aşează să cânte în cor,
Ajutaţi de mămici grijulii, iubitoare,
atente ca pruncii să-nveţe să zboare,
pe ritmuri mai lente, apoi săltăreţe,
de trec şi vecinii să ne dea bineţe.
Şi-ncep a cânta cântecele cu foc,
ce chiar şi pe Kiti o mişcă din loc.

Ei nu-i place-n cercul rotund de covor,
ci-n spate-şi găseşte un cald locuşor,
îşi strânge cu grijă vreo patru pernuţe,
le-aşează-n picioare ca nişt-umbreluţe
cu care-şi acoperă trupuşorul ei mic,
doar doi ochişori se mai văd numa-un pic.
Se teme s-arate că-i place cântarea,
dar ochii-o trădează, i-arată mirarea.

Piticii tot cântă şi-aproape de ei
o mică prinţesă (dar mare pe lângă ei)
începe să cânte cu "la, la" un ton
cu o voce gravă, zici că-i bariton.
Atuncea copiii se-ndreaptă spre ea,
Îi zâmbesc cu candoare, e sigur că vrea
să se joace, să cânte, să danseze cu ei,
la fel ca şi-acasă cu cei doi lei.

Şi Felix e mândru de-a lui surioară,
c-atrage copiii, că-i face să sară,
o strânge în braţe, o trage de mână,
iar Kiti e-atentă ca o mamă bună.
Împreună, de mână, se-nvârt pe covor,
în cercul acela tare-înfricoşător,
acuma că teama şi frica au zburat,
se bucură cu Kiti o fată şi-un băiat.

E mama, sunt eu, şi cu ei amândoi,
ne retragem discret, e petrecerea-n toi,
de la ora de muzică din dimineaţa de vineri,
când se strâng din familii copiii mai tineri
să danseze, să cânte, să bată şi tobele,
să zdrăngăne-inelele aproape cu orele,
pe ritmuri mai lente, apoi mai vioaie,
cu vocea şoptită, apoi ţipătoare.


Copiii sunt îndrăgostiţi de povestea lui Apolodor pe care o tot citesc în ultimele zile şi încearcă să compună versuri şi să găsească rime. De aceea, pentru ei, dar mai ales pentru Horia, care nu a participat la frumoasa noastră oră de muzică de astăzi, am încercat să compun niste versuri care să-i povestească despre ziua de azi şi despre fascinaţia muzicii asupra copiilor, în general, şi asupra lui Kiti, în special.

Dupa amiaza blanda de iarna

Ne imbracam (ah, ce bine e cand renuntam macar si pentru cateva zile la cele mai groase haine) si plecam. Baietii si cu mine. Pe Kiti o las acasa pe maini sigure ca sa repete, repete, repete.
In drum, il lasam si pe Horia la un curs pentru o ora si jumatate. Raman cu Felix. Pe el nu il las nicaieri. Nu deocamdata. El ma insoteste, inveseleste, imbogateste peste tot. Chiar si in vizita la un cabinet medical. Stiu cu siguranta ca vom depasi ora promisa de programarea facuta grijuliu inainte. Deaceea imi incarc prevazatoare sacul cu doua carti, cate una pentru fiecare. Stiu deasemenea ca cel mai probabil nu vom deschide cele doua carti. Pentru ca locurile noi au si atractii noi pentru Felix iar acestea necesita supervizare vigilenta din partea mea.
Exact cum am calculat. Toate locurile din sala de asteptare sunt ocupate. Cand ies din lift cu copil, haine, sac, carucior se ocupa brusc si sala de asteptare. Reusesc totusi sa largesc putin sala de asteptare si-asa stramta chiar neocupata fiind, datorita puterii analitice a ochiului meu care dintr-o privire aseaza optim in minte caruciorul, incarcat cu bagajele apartinatoare si descarcat de copilul proprietar, intr-un coltisor al incaperii parca special creat pentru cei 100/45/110 cm ai sai. Gasim si un loc in scurt timp, rata de dezocupare a locurilor e mare fiind o sala de asteptare pentru mai multe cabinete medicale.
Stam tacuti pentru inceput. Tatonam. Felix cerceteaza inca doar cu privirea camera iar regulat, imi arunca cate un zambet larg parca pentru a-si confirma increderea in noul mediu. Ii raspund cu un zambet si o mangaiere de fiecare data ceea ce ii deschide gurita cu familiarul "ce faaaaaci?".
"Ce faaaci?" de fiecare data. Ce sa faaac? Astept, bine, urmaresc cate o frantura de emisiune pe National Geographic, ma uit la tine, iar astept...Daca nu-i raspund (mai scap ca o extrasistola cate un raspuns cufundata fiind in raspunsul anterior ceva mai intens) nu e o problema pentru Felix. Isi raspunde singur "Ce faaaci? ...Bine, tu ce faaaci? Bine, ma joc, repar caruciorul."
Inca asteptam si e timpul pentru dezmortirea picioruselor. Doi pasi inainte cu curaj, unul inapoi cu timiditate. Doar asa, ca la inceput. Pentru ca 2-1 egal 1, apoi inca unu si inca unu si e in mijlocul camerei. Acolo nu mai are trac. Este in centrul incaperii si al atentiei. Ce-a fost greu a trecut. Se simte ca un actor pe scena: in largul sau. Acolo isi incepe numarul ca intr-un teatru interactiv. Spectatorii devin neasteptat actori. Astazi se joaca piesa "Ce faaaci?" Motiv bun de improvizatie pentru toata lumea.
La pauza ademenesc actorul cu alt rol. Acum sta la mine in brate si ii arat o familie de lei la televizorul nebagat decat de mine in seama. Nu e fascinat de ceea ce vede astfel ca isi mai muta privirea si prin alte locuri. Incepe sa numere:"unuuuuu, dooooi, treeeei...capche". Poftim? Imi trimit privirea in urmarirea privirii lui si vad in trei puncte cardinale diferite, trei doamne cu trei palarii pe cap. Ii soptesc ca acelea nu sunt sepci, ci palarii.
Desi procentul persoanelor fara palarie pe cap este mai mare decat al celor cu palarie pe cap, o persoana detinatoare de palarie isi arata explicit interesul pentru Felix si il provoaca la o mica conversatie. Care fiind mica, evident se termina repede. Insa Felix, care "nu mai e pinc, s-a facut maaae", incearca sa o lungeasca si i se adreseaza doamnei: "Doamna cu palaiie", demonstrand o mare capacitate de invatare...
Decorul este acelasi si dupa 50 de minute, cei care ii dau unicitate s-au schimbat aproape in totalitate. Mai putin evident noi, care inca suntem acolo si alte doua trei persoane. O batranica isi ia hainele sa plece. Nu inainte de a se intoarce spre Felix, atrasa natural datorita varstei de polul opus. Schimba cateva vorbe cu el, apoi se indreapta spre trepte pentru a le cobori. Felix o urmeaza pana la limita de periculozitate si o urmareste pana dispare din zarea lui. Apoi un pic trist spune "a plecat baba". !!! Of!!! Unde o fi auzit asta? Imi rasfoiesc repede in minte dosarele, sunt sigura ca nu a auzit de la noi cuvantul asta. Mie imi sunt dragi oamenii in varsta si i-am invatat intotdeauna pe copii sa ii respecte. Nu imi fac mari griji totusi, Felix e inca mic, nu e vorba de lipsa de respect. Dar totusi, de unde stie cuvantul? Gasesc apoi raspunsul. Este din Ratatouille, desenul animat cu Remi, sobolanul bucatar, in care o batranica rea descarca pusca spre eroii filmului. Iar batranicile rele din povesti sunt uneori si babe.

Au mai trecut niste minute si noi am terminat vizita la medic. Plecam cu haine, sac, carucior in graba mare sa-l luam pe Horia de la curs. Ne asteapta dragutul afara, in fata scolii, neinghetat. Plecam in trei acuma in graba mare sa imbratisam fetita care inca repeta, repeta, repeta.

E bine!

"Ce mai face sora ta care mananca frunze?", m-a intrebat o papusica de fetita de aproape 4 ani.
"Este acasa, se joaca cu fratiorul ei."

Da, asta face. Dar, fiind sfarsit de saptamana, deci pauza de lectii, "sora" mea este in pericol de a se plictisi.
Insa iata, a trecut si ziua de duminica si Kiti nu s-a plictisit prea tare. Chiar daca a stat numai in casa. A ascultat cam trei povesti, a dansat, s-a jucat cu mingea, l-a "chinuit" putin pe Felix, apoi pe Horia, a urmarit doua filme de desene animate...
Si, foarte important, nu s-a mai plictisit. Nu s-a mai ascuns. Nu a mai fugit de noi. Ca sa se bucure singura. S-a bucurat cu noi.

E datorita vacantei care s-a incheiat de curand? E datorita terapiei care n-are cum sa nu dea si roade? E datorita trecerii timpului care aduce maturizare, experienta, desteptare?

E bine sa o vezi bucuroasa.
E bine!

O felie de paine si trupul ei

Chinuit ca de obicei de un sandwich pe care trebuie sa-l manance.
Stand la masa in fata farfuriei cu o felie de paine cu branza si rosie.
Rosia umezind usor painea de sub ea.
Cautand iarasi motive sa crute sandwichul.
Si gasind unul in cele din urma.
"Nu-l mananc! Felia asta de paine are abdomenul ud!"
Horia.
Biologul nostru.

Al treilea-i mai strangator, economiseste pana si cuvinte

La M, prietena noastra, in birou. Sunt cu Felix, ne pregatim sa plecam. Cocolosit, rasfatat, bagat in seama de toata lumea (cum ar putea fi altfel un baietel de 2 ani, tare simpatic fie vorba intre noi, aterizat neasteptat prin birourile mai mult sau mai putin plictisitoare ale angajatilor unei companii), vine sa il imbrac din biroul vecin cu un nu stiu ce aparat agatat de gatul lui subtire pe care vrea sa-l ia acasa: "te, oooog, putin, putin, il veaaaauuu acaaasaaa!".
"Trebuie sa il lasam aici, M are nevoie de el!", incerc sa-l conving sa-l lase.
"Te oooog, te oooog!"...
"Totusi, nu se poate!", zic.
"Nu totusi, TOTUSIU e a meeeu!", striga la mine.

Zilieri asteptand un job

Legat de o poza a Ancai de la http://viatalatara.wordpress.com/, mi-am amintit de Horia la gradinita intr-o zi rece de martie. Era ora la care copiii ieseau in curte la joaca si obiceiul era sa se aseze in rand in fata garajului din curte in care se tineau mingile, bicicletele, lopetile, galetile si restul de jucarii. Desi curtea gradinitei aflata intr-o frumoasa cladire era la fel de frumoasa, curata si cu bun gust aranjata ca si cladirea, coltul cu garajul contrasta flagrant cu restul curtii.
Astfel ca, randul micutilor din fata garajului sugera timpurile marii crize americane din secolul trecut, cu cozi de someri asteptand oferte de munca cu ziua.
Si erau atat de scumpi incat nu am putut rezista sa nu-i fotografiez. Iata-i:

Povestea

"Hai odata, te rog, grabeste-te!", striga spre tati.
E prima zi de scoala, Horia se uita la ceas si e suparat. Stie ca va intarzia. Offf!
"Urasc sa intarzii!"
"Acum nu mai avem ce face, imi pare rau. Iti ceri scuze ca ai intarziat si ne vom stradui sa nu mai intarziem."
...
E liniste in clasa. Pai sigur, doar am intarziat. Bat la usa, apas pe clanta si intru.
"Buna dimineata si La Multi Ani!", spun tare catre doamna invatatoare si catre copii.
"Va rog sa ma scuzati ca am intarziat insa lasati-ma sa va spun povestea!"

"Spune povestea, Horia!", zice doamna invatatoare zambind.

"Da, da", striga copiii curiosi si doritori de subiecte extrascolare.

"Azi de dimineata ne-am trezit la timp, ne-am spalat, imbracat si am luat micul dejun. Toate la timpul lor. Era 8 fara zece cand m-am uitat la ceas. Exact cum ne-am propus.
Am coborat impreuna cu tatal meu din casa si, vrand sa urcam in masina, vedem scaunele de masina ale fratilor mei ramase aici inca de sambata, atunci cand ne-am intors in Bucuresti de la bunici. Ah, ce ne facem? Este tarziu, insa nu ii putem lasa pe pitici fara scaunele pentru ca si ei vor pleca un pic mai tarziu sa o duca pe Kiti la gradinita. Asa ca tata n-a avut incotro si a mutat scaunelele in masina mamei. S-au mai dus 5 minute.
Apoi, cand sa pornim, nu vedeam nimic prin geamuri, asa ca am mai asteptat inca 5 minute sa se dezabureasca. Stiti doamna, masina are un sistem de dezaburire care actioneaza rapid totusi la cat de frig este afara.
Si, iata ca minutele pe care eu ma bazam ca sa fiu la scoala inainte de 8 s-au dus!
Deaceea am intarziat, imi pare rau."

"...", intreaba doamna din privire.

"Asta a fost povestea!"

"Ce scurta, ce scurta!", striga copiii din banci...

Va invit la dans

Astazi am doi clienti pentru tuns. Baietii mei.

Cel mare nu mai poate amana momentul, doar maine incepe scoala si, desi abia se termina vacanta, in curand incepe cealalta vacanta(!?!), cea cu sporturile de iarna. Iar daca e vorba de sporturi cu casca pe cap, e vorba si de intentia de a isi usura mentinerea igienei capului.

Cel mic trebuie tuns din cel putin doua motive:
primul, ca atunci cand e ciufulit isi indreapta cu grija parul fiindca "nu-mi paace chetzul",
al doilea, ca lungimea mai mare a parului a fost observata si de Kiti care, doar de drag si numai cu intentii de joaca, il apuca de par cu o mana incordata de bucurie si il trage invitandu-l la joaca. Auci!

Pai, cum si cand si de ce? Sa vedem:
Kiti se antreneaza intensiv, ca o campioana. Nu isi pregateste participarea la vreun concurs. Este felul ei invatat de-a fi. Antrenamente intensive. Ii place, nu-i place, merge mai departe. Cum asa? Pai, ce nu-i place (speram noi) devine cu timpul ceea ce-i place, astfel ca are motivatie sa continue. Mai usor sau mai greu, trece niveluri. E ca intr-un joc. Un joc fara niveluri prestabilite. Dar daca nu sunt prestabilite, cum ne dam seama ca l-a atins? Oooo, este evident, nu exista dubiu. Spuneti si voi: cand o fetita de 7 ani jumatate pentru care interactiunile cu fratii ei sunt limitate la atingeri timide de durata scurta pana la un anumit punct, dupa care brusc, in vacanta sarbatorii de Craciun si a anului nou, stimulata de acorduri muzicale (cunoscute, ce-i drept), isi invita ambii frati la dans si ii mentine animati mai mult de o ora intreaga, doua seri la rand, nu e asta un alt nivel? Noi credem ca da!

Nici nu stiu cine a inceput dansul. Traduceam linistita pe canapea o povestioara cand o aud pe Kiti tipand de bucurie. Ridic ochii si o vad. Zambeste la maximum, cu toti dintii ei de toate dimensiunile si cu spatiile edentate de fetita de peste 7 ani. Iiii-aeste din toate celulele. Bucuria e mare, atat de mare ca mai scapa si cu cate o zgarietura pe obraz sau cu o muscatura a mainii. Si topaie a dans. Entuziasmul baietilor este si el pe masura, doar nu e greu sa provoci niste copii sa sara, sa danseze, sa se joace. Kiti il apuca pe Horia de brate, maini si il trage spre ea. Topaie impreuna, se invart, se tin de maini, rad si tipa. Apoi se apropie de Felix.Il cheama si pe el. E mai la indemana capul decat mainile lui. Asa ca il apuca bine, sanatos si il tage, nesanatos. Auuuu, striga el si vine plangand la mine. Kiti insa il urmareste. Il vrea si pe el la dans. Fuuugi, ca vine. Nuuuu, striga el, fugind in jurul camerei si aranjandu-si "chetzul", ajuns astfel intr-un mod destul de brutal. Insa neintentionat astfel. Se duce pana la urma si el, tinandu-si "chetzul". Noi radem, rad si ei, muzica isi vede de drum.

Chiar ca a trecut ceva timp de cand se joaca astfel! E incredibil! Bunicii care sunt si ei in camera sunt uimiti si incantati. O vad astfel pentru prima oara pe Kiti. Nu e minunat?

Binenteles ca am sarit imediat dupa telefonul mobil(cel mai la indemana) ca sa folosesc camera lui de pozat si filmat. Aici in dreapta, dupa dans, odihnindu-se pe treapta dintre camere. Observati cine s-a asezat in fata celor doi baieti? E pisicuta Kiti!