Domn, Domn, sa-naltam

"Dom, dom, ca-tatam,
Dom, dom, ca-tatam,
Am pecat a vanatoae,
Dom, dom, ca-tatam", se aude in intunericul diminetii primei zile de Craciun vocea subtire a lui Felix. I-a placut sa-i asculte aseara pe colindatorii de la usa si a retinut doua versuri. Ce bine le-a potrivit!

Craciun fericit!

Este 8 si jumatate de dimineata si mie mi-e somn. Sunt treaza de mai mult de doua ore si parca a trecut o dimineata intreaga. Sunt sigura ca e doar o senzatie trecatoare! Kiti este de curand cocosul nostru. Si este tot asa de matinala ca un cocosel. Inainte de ora sase "sparge usa" si sare la propriu in pat la noi. Am pastrat portita protectoare care se monteaza in fata scarilor ca sa nu cada copiii de pe vremea cand locuiam intr-o casa cu etaj si am pastrat si obiceiul de a o monta in usa camerei copiilor noaptea. Portita sta mai mult de forma, dar putin si pentru a o proteja pe Kiti de frig, ea dormind doar la 20 de cm de podea. Oricum, ideea e ca atunci cand se trezeste, Kiti impinge usita care cade cu un zgomot metalic atunci cand atinge gresia din hol. Aceasta bubuitura este cucuriguul nostru. Primele treziri au fost cu sperietura, urmatoarele sunt senine si placute. Ca la tara (sic)! Mai ales daca avem norocul sa nu ne aterizeze Kiti cu genunchiul pe fata posterioara a vreunei gambe sau cine mai stie pe unde altundeva.
Apoi, ca piesele de domino doar ca in sens invers, ne ridicam unii pe altii: Kiti pe Felix, Felix pe mami, mami pe tati, tati pe Horia. Si pornim in dimineata. De doua zile e foarte placut, miroase frumos de la bradutul nostru. Trebuie insa sa fim precauti cu el asa ca doi dintre noi nu au acces liber suta la suta in camera de zi. Cred ca stiti cine sunt aceia: Kiti si Felix. In ordinea asta. De atractia lui Kiti pentru brad am mai scris, adora sa-l "jumuleasca" si sa-i guste acele. Asta e Kiti, mananca frunze verzi. Acum doua veri masa de pranz consta in frunze de vita crude, luate direct de la sursa. E aproape imposibil sa o impiedici total sa ajunga la ele. Iar Felix, ei, cu el e mai simplu decat m-as fi asteptat. Daca porneste hotarat si intentionat cu ganduri distructive spre brad, il deturnez unu-doi cu niste vorbe bune ca ce frumos ai impodobit bradul sau ce glob a agatat Kiti sau sau sau. Doar acolo sa fiu si bradul nostru e salvat. In plus, bradutul are si un bodyguard: pe Horia. El e in misiune. Intotdeauna. Ce dragut si interesant cum se dezvolta responsabilitatea la fratii mai mari.

Dar, de fapt, venisem la calculator sa urez prietenilor mei virtuali (si nu numai) acum in ajun de sarbatoare, un Craciun fericit si linistit, poate cu un pic de zapada si cu multe colinde frumoase!
La Multi Ani!

Haios 2 (sau Haios se intoarce)

Unde? In bucatarie.
Cand? In seara asta.
Cum? Adica cum?
Ce, atunci? Aaa, pregatirea cinei.
Cine? Eu si cu Felix (cel mai haios momentan).

Nerabdator, pentru a primi atentie si nu cina cum v-ati fi asteptat, Felix pune mainile pe cutia cu lapte batut si o ia la fuga din bucatarie.

Punct ochit, punct lovit: mami, adica subsemnata, face stanga-mprejur si, tzushti, fuge dupa el.

Mission accomplished:Felix-fericit.

Recul: inapoi in bucatarie cu urechila de mana si cu lectia de educatie in gura.


Eu:"Unde fugi cu laptele? Daca vrei sa-l duci in frigider nu fugi ca sa nu cazi!"

Felix:"Nu, arunc lapteie!"

Eu: "De ce sa-l arunci, esti rau?"

Felix:"Nu, scump!"

Eu: "Pai, daca vrei sa-l arunci nu prea esti scump!"

Felix (cu o fata teatrala si un gest scurt din cap):"TOTUSI".

Eu...mai pot spune ceva?

Reactii exagerate si mai mult decat atat

Eu imping caruciorul cu cumparaturi indreptandu-ma spre iesire. Felix se zbenguie gravitand in jurul meu. Interactioneaza cu tot ceea ce-i iese in cale: cu manechinele din vitrine, cu masina expusa pentru reclama, cu persoanele ce-i trec prin fata, chiar si cu bomboanele de la standul cu dulciuri.
Trecand cu 2-3 m inaintea mea pe langa un magazin de sport, vede mingi si intra. Saluta frumos, ia o minge si iese grabit din magazin. Nu apuc sa grabesc pasul pentru a-l intoarce din drum ca sa dea mingea inapoi, ca si vad tasnind ca din pusca din magazin un baiat, angajat acolo, urland dupa Felix si smulgandu-i la propriu mingea din maini. Felix se sperie, izbucneste in plans. Baiatul bombane, se retrage in magazinul care-l hraneste cu mingea in mana. Ma scuz, il calmez pe Felix si izbucnesc in ras: nu-mi vine sa cred ce tocmai am vazut. Felix are doi ani.


Sunt cu sora mea si cu copiii nostri, ne pregatim sa plecam dintr-un restaurant unde am luat pranzul. Raman putin in urma ca sa iau toate lucrurile. Felix sta langa mine, ma asteapta, Horia iese de mana cu Kiti printre mese. Trecand pe langa o masa ocupata de o mama cu fetita ei, Kiti intinde discret manuta si apuca catelul de plus al fetitei de la masa. E catelul ei de la Ikea. Ea nu stie ca mai sunt cateva sute de fetite cu acelasi catel de la Ikea. L-a vazut si l-a luat.
Eu vad scena dar iar nu apuc sa spun ceva. Pentru ca la fel ca baiatul din magazinul de sport, mama fetitei sare si o porneste la fuga ca arsa spre recuperarea catelului de plus. Pe care il smulge din bratele lui Kiti cu atata rautate cu cata nu as fi crezut sa vad la o mama. Apoi se intoarce la masa ei cu trofeul recuperat, iar eu ma scuz din nou si ii dau o explicatie scurta. De asta data nu-mi mai vine sa rad. Nu mai am motiv.

Prepozitii

"Pune pe!"
"Iau bucata de hartie in mana, o privesc si ma amuza (?), o flutur putin prin fata fasss, fasss, apoi duc mana ce tine hartia cu incetinitorul spre penar. Unu, doi, trei...trec secundele. E distractiv sa le produc reactii. Le zambesc cuceritor sper, sa o las sau nu, voi ce parere aveti? Fetele lor sunt de piatra, nu-mi dau nici un indiciu.Haide, gata, m-am hotarat :las hartia pe penar."
"Bravo, excelent!"


De ceva vreme Kiti ne priveste deseori de sub masa, am scris despre asta aici. Inca o mai face,nu la fel de frecvent ca inainte insa. Pentru ca de doua zile s-a mutat pe masa. Da, se catara cu totul pe masa, asezandu-se intr-o pozitie relaxata si urmarind actiunile ce se petrec in jurul ei. Testeaza alt nivel.

E tare caraghios pentru ca tocmai invata sa discrimineze intre trei prepozitii: sub, pe, in. De parca cineva i-ar da o instructie: "ok, Kiti, ai fost sub masa, acum du-te pe masa!". Si ea, cuminte, executa intocmai ce i se cere. "Bravo, foarte bine!"
"Pai asta are un sens. Cand n-am chef ma duc sub masa. Cand ma joc ma duc pe masa. Nu?"
In paranteza fie spus, e mai bine pe masa decat sub masa fiindca:
E mult mai luminos pe masa decat sub masa.
E la vedere pe masa, pe cand sub masa e ascunsa.
E mai sigura pe ea sus pe masa si mult mai timida sub masa.
Chiar rade pe masa, sub masa e prea serioasa.
E mai aproape de noi aici, pe masa, iar acolo, sub masa, este departe. Am inchis paranteza.

Si cu prepozitiile, ca si cu celelalte: sa aiba un inteles in viata reala. Ce sens au toate abstractizarile astea cand inca nu ma descurc suta la suta cu imbracatul? Sau cu hranitul? E ca si cum as vrea sa-l invat pe Felix ce inseamna minus unu. Hai sa-i dau mai bine un mar eu si unul Horia si sa-l invat ca acum are doua mere, nu? E mult mai rezonabil. Si Kiti este la nivelul de unu plus unu, chiar daca poate invata foarte repede ca cinci ori cinci fac douazecisicinci. Doar ca n-o intereseaza. La ce bun? parca ar zice. Si intr-un fel, o inteleg. Chiar, la ce bun?

Si totusi...

Si dupa serbare

Am un sentiment ciudat. Fac ce fac si imi aduc aminte ca nu ma simt perfect. E ceva care ma sacaie. Ma opresc sa ma concentrez: de ce oare? Nu trebuie sa fie prea grav daca este necesar sa ma gandesc ce nu-mi convine. E bine!
Imi dau seama repede. Este serbarea. Nu a iesit cum am fi vrut. Insa nu e grav ci doar neplacut. Am fost tentata sa cred ca e una dintre zilele rele ale lui Kiti. Dar nu cred ca este asa. Pentru ca dimineata zilei a debutat foarte bine, cu o Kiti binedispusa si odihnita. Apoi am trecut impreuna prin rutina diminetii fara incidente si nici macar cu micile si obisnuitele proteste din timpul perierii parului. Ne-am imbracat si am plecat la teatru, acolo unde a avut loc serbarea. Iarasi, in masina Kiti a fost cuminte, bucuroasa, linistita. Si a ramas asa cam pana sa urce pe scena. Este adevarat ca in prima parte a serbarii Kiti a simtit o nevoie fiziologica obisnuita care, nesatisfacuta, i-a creat un oarecare grad de disconfort, insa mai apoi, cand a sosit si momentul ei (caci da, o fetita a lipsit de la serbare, iar Kiti ar fi trebuit sa o inlocuiasca), momentul dansului, dependenta de rutini bine stiute, bine invatate pe care o da afurisitul asta de autism a inecat-o pe Kiti. Neincluderea ei in repetitiile de la gradinita au fost decisive. Eu asa cred.

Cortina s-a ridicat. Copiii au pasit pe scena in acorduri muzicale. Dansul a inceput. Un baiat si o fata, un baiat si o fata,..., un baiat si ...Unde este Kiti? Era langa baiatul costumat in mos Craciun acum cateva secunde. Dar ea s-a smuls din stransoarea mainii partenerului si a fugit. A ingenunchiat spre centrul scenei si atata i-a trebuit educatoarei. Care s-a temut de Kiti. Vedeti de ce? Am avut dreptate! Nu trebuia sa vina, eu v-am spus sa veniti abia miercuri la gradinita. N-o sa-mi strice mie nimeni serbarea!, si apucand-o cu o mana (ce parea din sala foarte hotarata) pe Alina (prietena si ocrotitoarea lui Kiti), le-a ascuns pe amandoua (Kiti si Alina) in culise, luandu-i locul lui Kiti ca partenera de dans a lui mos Craciun.

Mi-am mai inchis o data camera de filmat si am inceput sa-mi strang bagajele. Mi-am luat jerseele, caciulile, ghetele, baiatul cel mic, Alina 2, sora, nepotul, florile si ce-am mai avut si am iesit. Destul de suparata. In foaier. Unde le-am asteptat pe Kiti si Alina. Si au venit. Fara suparare. Una cu zambetul pe buze, alta cu usoara dezamagire. Doar atat. Ca doar nu e un capat de lume.
N-am plecat imediat, in foaier erau 22 de pungi mari cu cadouri pentru copii. Trebuie sa mai stam putin. Una este a lui Kiti si nu vrem sa ii dam fara avertisment cuiva responsabilitatea de a se ingriji de cadou. Asa ca am mai deschis inca o singura data camera de filmat si am inregistrat-o pe Kiti tarandu-si cadoul in aplauzele de incurajare ale publicului.

Ma simteam ciudat mai devreme? Oare de ce? Sigur nu pentru vreun motiv serios, de luat in seama. Din moment ce am uitat deja...

Ps Multumesc draga Alina!

Pregatiri de serbare

Fetita noastra a crescut mare. Maine are serbare. A doua ei serbare. Din pacate de data asta rolul ei este unul pasiv, de figurant. Nu s-a gasit partener de dans si pentru ea. Doamna educatoare s-a temut. Cum poate sa sperie Kiti pe cineva? Cu fatuca ei blanda , de ingeras?
Totusi ma bucur ca a dansat cu placere si ea la repetitii, uneori cu prompterul ei (fata care o insoteste la gradinita) si alteori cu cate vreun baietel ramas pe moment fara partenera (tintuita acasa cate o zi din cauza vreunei viroze).

Maine pe scena va sta doar pe margine. Asta daca nu cumva va avea de inlocuit pe cineva. Si isi va privi si aplauda colegii cu un clopotel rosu in mana. Ca o fetita mare, inteleapta. Pentru ca da,a crescut mare. Mai mare decat rochitele ei de serbare cat de cat.

Primul meu roman

Astazi se implinesc sapte zile de la aterizarea noastra pe insula. Asistentul meu de incredere, Jimmy, alias Felix, si cu mine am hotarat sa exploram insula misterioasa pentru a-i desena harta. Dar pentru asta ar cam trebui sa stim sa masuram, sa desenam, sa exploram...Ei, nu conteaza, cate ceva stim si noi, asa ca am pornit in expeditie.
Pare o insula nelocuita. Din avion i s-a vazut conturul care seamana cu un rechin. Astfel am gasit si numele potrivit: Shark Island.
O-o, Jimmy observa niste urme de pasi de om dupa Zidul Urias. Reusim sa escaladam zidul, probabil la fel ca si urmele pasilor de om vazuti de Jimmy. In spatele zidului insa realizam cu spaima ca nu suntem singuri. Insula este locuita de canibali si de fiare salbatice. Dusmanii nostri.
Plecam repede de acolo si ne indreptam spre nord. Acolo unde se afla o stanca inalta si ascutita pe care o numim Sharp Rock. Este un reper important al insulei. Il vom desena pe harta. Din varful ei se pot observa ambarcatiunile care se apropie de tarm.
Inspre sudul insulei isi traieste veacurile un copac inalt de vreo doua sute de picioare a carui trunchi este strapuns de niste sageti. Tare ciudat! Dar ce frumos si impunator este!
Harta e gata, am desenat-o si cred ca este intocmai cu realitatea.

Despre fauna insulei am multe sa scriu. Jimmy a vazut multe animale mitologice, dar si alte dihanii. Eu am fost norocos si am observat dinozauri diversi. Cel mai mult m-au impresionat raptorii, dinozaurii cu gheara letala la picioare. Vai, ce lume fantastica!

Am avut si momente de cosmar insa. In miezul momentelor mele de admiratie pentru asa o fauna incredibila am fost atacati de vreo 50 de canibali care fugeau spre noi. Noroc ca aveam carabina cu mine. Insa cand sa ma apar cu ea constat ca nu mai am gloante. Uitandu-ma speriat in spate am vazut ca Jimmy disparuse. Am luat-o la sanatoasa. In goana mea, imi dau seama deodata ca nu mias sunt urmarit. Ma intorc si vad canibalii urland de spaima si retragandu-se. Si il mai vad pe curajosul meu asistent, Jimmy, sus pe deal tragand in aer cu mitraliera Thompson pentru a-i indeparta pe atacatori. Am fugit spre Jimmy si l-am imbratisat. Cu ajutorul lui am ajuns in siguranta la baza.
Va urma

Joc cu cuvinte

Scuzati, am uitat sa ne prezentam:

suntem o familie formata dintr-o fetita,
trei baieti
si
...
o baiata.
Baiata sunt eu iar aceasta a fost prezentarea lui Felix.

Un locusor numai al meu. Deocamdata.

Intr-o mina de aur si de argint locuiau si munceau 4 pitici.Ei aveau niste dusmani de temut: trollii, razboinici neinfricati si pirati infioratori ai pamanturilor si apelor. Cei 4 pitici erau mereu in pericol, amenintati fiind de catre 2 trolli mici inarmati si un troll urias. In timp ce piticii sapau in mina, trollii se pregateau de atac.
Dupa ce piticii au reusit sa scoata la iveala aurul si argintul, au pornit la o vanatoare de cerbi. Dupa ospatul pe cinste, piticii si-au pregatit armele in caz de atac. Si bine-au facut pentru ca exact atunci trollii au pornit la asalt. A inceput lupta! Sabii, tarnacoape, catapulte, bolovani, topoare se izbesc in aer... Se cutremura pamantul. Ah, pardon, de fapt, dulapul!

Usurel, usurel, sa nu cazi! Sta cocotat pe varfuri pe scaunul sau mobil ca sa cuprinda cu bratele si cu mainile cat mai mult din scena de mai sus desfasurata pe dulapul surioarei. Dar cum a ajuns acolo?
La inceput si-a construit mica mina si campul de batalie pe covor in camera sa, insa, ca si pe piticii din joc, inamicii l-au inconjurat si l-au napadit, cucerindu-i teritoriul si distrugandu-i pamanturile. Vai, cat de grea a fost aceasta infrangere! Lacrimi si furie!
Dar a revenit si vremea sa, astfel ca prin vointa a reconstruit.Iar dupa reconstructie, si-a instalat doi paznici de temut la intrarea in camera: uratul, un monstru cu forma de bivol, si dragonul inaripat, alt monstrulet mare si verde. Acestia s-au dovedit a fi paznicii perfecti impotriva invaziei Felixilor ("flica de ulatii"), insa nu au rezistat celuilalt atac, al Kiticilor, care i-au calcat fara mila si fara urma de regret in picioare. Ah! Ce dezastru! Ce tipat de durere! Horicii s-au declarat invinsi, au plans, s-au perpelit.
Dar din nou s-au adunat la un loc si si-au concentrat toate fortele pentru inca o incercare. Si au renascut inca o data. Impreuna cu mina si campul de batalie de mai sus. Doar ca de data asta.. ...pe dulap!

E perfecta ideea! Este fortareata perfecta. Deocamdata nici urma de Felicsi sau Kitici nu vom vedea pe acolo, pe dulap.
E chestie de vointa. Si de... centimetri.

La multi ani!

Azi este ziua lui tati si Horia i-a pregatit o surpriza. I-a realizat un desen pe care l-a inramat pentru a si-l pune pe birou sau pe peretele de la serviciu. Reprezinta o scena din lumea animala preistorica. Este un mare si temut dinozaur, carcarodontosaurus, la finele unui ospat (yak) nevegetarian evident, intr-o padure bogata din Cretacicul inferior.

Sper sa nu fie pentru tati vreo sursa de inspiratie ad litteram :), ci sa fie doar motiv de bucurie pentru iubirea fiului sau care i-a creat si oferit un cadou din inima.

La multi ani, draga tata!

Nici prea-prea, nici foarte-foarte

Copilul cu autism, ca orice copil si ca orice fiinta umana, este caracterizat de o suma de comportamente. Din mai multe cauze, inca insuficient elucidate, exista in cazul lor o perturbare profunda de dezvoltare care produce un dezechilibru sever la nivel comportamental. Astfel, comportamente obisnuite, existente in repertoriul copiilor fara dizabilitati neuropsihice, pot sa lipseasca sau sa se manifeste cu o frecventa foarte mica (de exemplu, abilitatea de a imita). Iar compensatoriu se dezvolta comportamente in exces, ca agresiuni, crize de furie, plans, autostimulari. Despre acestea din urma as vrea sa scriu. Pentru ca autostimularile sunt deseori primele care se vad la copilul cu autism. Si care ii pot impiedica pe cei afectati direct sa se dezvolte. Si care ii expun si ii exclud. In terapie incercam sa il invatam pe copil comportamente dezirabile (imitatia-o abilitate critica pentru dezvoltare, atentia, jocul etc), sperand astfel ca acestea sa inlocuiasca treptat comportamentele din exces.

Autostimularile sunt comportamente care sunt acceptabile atata timp cat ele nu impiedica sau interfereaza cu procesele normale de dezvoltare sau cat timp nu atrag atentia excesiv sau, binenteles, cat timp nu pun viata sau sanatatea personala sau a celorlalti in pericol. Adica ele nu ar trebui complet interzise de catre parinti ci ar trebui limitate. Sau...redirectionate. Uite, Kiti are o placere deosebita de a arunca lucruri. Ii da o atat de mare satisfactie sa arunce lucruri incat , daca intamplator (:)) locul in care se afla este perfect ordonat, va pleca in cercetarea altor spatii de lucruri pentru a fi aruncate. Am mai scris despre asta insa s-a ajuns la o limita de suportabilitate. In doua zile putem strange lazi de jucarii si alte gadgeturi din spatele mobilierului din zona de zi a casei. La inceput am zis, asta e, o sa le arunce si n-o sa le mai foloseasca cateva zile. Apoi am inceput sa ne cautam chei, telefoane si altele printre mormane. De curand am inceput sa gasim paine, iaurturi, ciocolata. Se poate si mai mult? Probabil ca da! Ei, problema a devenit dintr-o suparare ocazionala, acuta. Ne doare rau. Cred ca pe mine cel mai tare. Dar nu sunt singura. Asa ca am recitit datele problemei. Am stabilit necunoscutele cu precizie. Si am purces in a le afla.

Fetele, sora mea au propus sa cautam niste cutii pe care sa le plasam in spatele mobilelor, acolo unde se indreapta lucrurile de aruncat. O idee buna, insa greu de pus in practica. Totusi adaptabila astfel: am cumparat o cutie cubica, din panza rosie, cu capac atasat si fermoar. Pe care am amplasat-o in fata vazuta a camerei, asa cum se vede obisnuit in orice casa cu copii, langa o canapea si deschisa. Iar de cate ori Kiti pleaca cu cate un obiect in mana cu hotarare pentru a-l arunca, noi nu trebuie nici macar sa o promptam fizic, ci doar sa-i reamintim: "in cutia rosie, Kiti!", si ea ne asculta. Astfel, dorinta ei de a arunca este satisfacuta, iar noi rasuflam usurati, nu vom mai avea de demontat lumi paralele ivite peste noapte din partea nevazuta a camerei de zi.

Deocamdata mai scapa lucruri si altundeva decat in cutia rosie, dar e categoric un pas inainte.

Este o idee de scadere a impactului negativ al unui comportament excesiv al lui Kiti asupra vietii noastre. Poate o foloseste cineva. Poate o folosim si noi pentru altele.

Eu n-as renunta cu buna stiinta la anumite autostimulari pe care le am. De ce i le-as interzice lui Kiti?