Inca o scrisoare pentru Mos Craciun

"Draga Mos Craciun,

Uite, eu (Horia) ti-am cerut niste daruri care nu mai exista si altele care nu au aparut inca pe piata. Te rog (de fapt n-am ce sa-ti mai cer ca nu-mi prea plac lucrurile care exista) daca nu gasesti ce ti-am cerut, sa-mi aduci cu sania ta mare ce vrei, mie oricum imi place tot ceea ce imi aduci!

Totusi, imi pare rau ca te-am anuntat pe tine si pe spiridusii tai despre lucruri care nu exista si asa mai departe. Si...poate ca nu prea merit unele dintre lucrurile pe care le-am cerut pentru ca, recunosc, anul acesta am fost putin obraznic cu parintii si rudele mele.

Felix nu a fost nici el prea bun (poate ca ai auzit si tu ce tare injura cand ne spune tuturor:bleg, bleaga, bou). Kiti a fost ca intotdeauna blanda, mama a fost buna, iar Catalin a fost si el putin mai dur, mai bine spus exigent. Poate le aduci si parintilor mei cateva cadouase.

Rudolph ce mai face? Iti mai lumineaza drumul noaptea cand vii cu cadourile? Dar tu? Dar spiridusii?

Cu mult drag, Horia"

Rezistenta

Felix in fata surorii mele care tine ademenitor o masina in mana:

"Da-mi-o!", intinde mana Felix dupa masina.

"Ti-o dau daca spui dupa mine: te rog...", spune ea,
"Te ooog..."

"Frumos"...,
"Fumooos"...,

"Sa...",
"Saaa...",

"Imi dai...",
"Mi daaai...",

"Aceasta...",
"Ateaaata...",

"Masinuta...",
"Matinuuuta...",

"Frumoasa...",
"Fumoaaata...",

"Galbena...",
"Gaaambenga...",

"Si",
"siii",

"Extraordinara",
"Daaaaa!" :)

De ce nu i-as spune unui copil "nu te cred"...

...atunci cand imi povesteste ceva, orice.

Lui Horia i s-a furat telefonul mobil (pe care il poarta la el exclusiv pentru a ne intalni mai usor la sfarsitul orelor) vineri de catre femeia de serviciu in timpul orei de sport. Din fericire am recuperat obiectul furat care mi-a fost inapoiat de la secretariatul scolii, iar hotul prins (de data asta) a fost sanctionat. Ma rog, aceeasi poveste veche cu alti protagonisti. Pentru pagubit povestea nefiind altfel decat inedita, acesta a spus-o si colegilor si doamnei invatatoare. Dupa ce a fost ascultat cu atentie (ca pe o stire de la ora 5), Horia a primit un raspuns. "Nu te cred!".

De ce scriu despre asta?
Daca ii spui unui copil care nu minte atunci cand povesteste ceva ca nu il crezi, acest copil ar putea trai mai multe feluri de sentimente: dezamagire pentru lipsa increderii din partea celui caruia ii impartaseste ceva; nesiguranta si descurajare, poate ca pentruca ceea ce el stie este incorect, acest fapt putand duce la renuntarea la asertivitate, la inhibarea spiritului critic si la lipsa increderii si stimei de sine.
Daca ii spui copilului care inventeaza sau chiar minte ceva ca nu il crezi efectul pe care il poti obtine este incurajarea copilului respectiv in minciuna, pentru ca daca a mintit si tu ii spui ca nu il crezi, copilul ar putea incerca data viitoare sa gaseasca o minciuna si mai puternica. E ca si cum i-ai spune: ha, ha, te-am prins, eu sunt mai istet decat tine, daca vrei sa ma pacalesti pe mine trebuie sa te mai straduiesti!

Acestea par lucruri marunte si intr-o oarecare masura chiar sunt, insa maruntisuri de genul asta sunt o multime si intervin categoric nefast in educatia copiilor nostri.
Noi, parintii lui Horia, nu-i vom spune niciodata acestuia sau fratilor lui ca a mintit. Vom incerca sa aflam , in cazul in care ar face-o, de ce s-a intamplat acest lucru si vom analiza aceste motive pentru a putea stabili un plan de actiune.

Nu te cred=neincredere=opusul increderii=fara incredere. Vrea cineva o relatie lipsita de incredere cu un copil sau cu oricine altcineva?

Maxim

Brrr, ce frig a fost ieri afara, intunecat si urat. Asa ca ne-am petrecut mare parte din zi in casa. Si ne-am petrecut si mai mare parte in camera copiilor. Aici exista o lada mare cu piese mici de imbinat. Este comoara cea mai veche a lui Horia. La inceput a imbinat piese mari cu mainile lui mici. Apoi piesele au scazut in dimensiuni. Si pe masura ce mainile au crescut piesele au devenit si mai mici. Am vazut piese mici de dimensiunea unui cub cu latura de 1 mm jumatate. Lada e rosie si ii atrage pe micii constructori-creatori.

Sunt in camera cu ei cu o carte in mana. Stau in patul lui Kiti, e foarte confortabil aici. Deasupra mea e patul lui Horia asa ca ma simt oarecum ascunsa. Copiii se joaca impreuna, pot sa citesc linistita si sa arunc un ochi spre ei din cand in cand. Cu asta si incep. Privirea pe care o arunc inspre ei se opreste acolo. Devin un observator. Un observator foarte subiectiv. Sa nu va bazati pe mine! Dar, totusi, vad ce vad. Trei siluete in jurul lazii rosii. Sunt de dimensiuni si forme diferite. Silueta lui Horia este una subtire, e din profil si ii vad concentrarea pe fata. E ghemuita, aplecata putin oblic in jos si mestereste la un avion. A lui Kiti este evident o silueta de fetita, parul lung si mainile fine o tradeaza imediat. Ea sta cu picioarele incrucisate sub ea si isi plimba mainile prin lada cu piese mici parca le-ar mangaia. Ridica cate o piesa, o intoarce pe toate fetele si o arunca la locul ei. Pare nehotarata: ce sa faca oare, ce sa faca? Din cand in cand se apleaca peste a treia silueta, cea mai mica, pentru a impinge un camion de pompieri care o deranjeaza putin. Felix sta cu spatele spre mine si daca imi apropii pleoapele astfel ca ochii sa fie doar usor intredeschisi il vad mic, rotund cu doua proeminente laterale. Sunt urechiusele lui drage, ah ce-mi vine sa le iau la pupat!

E cald si bine. Si liniste pe fond. Se aud doar trei glasuri de copii. Horia povesteste incontinuu de ce monteaza piesa cum o face si nu altfel, Kiti ne canta vorbele ei de bucurie iar Felix, un alt mare vorbaret in devenire, ori cere ajutorul lui Horia, ori o impinge pe Kiti daca isi simte spatiul in pericol, ori imi cere aprobarea pentru ceea ce a creat. Mai si tipa la Horia cateodata cand acesta isi foloseste din plin imaginatia pentru a-l convinge sa-i imprumute si lui o rotita. Ca o paranteza, Horia inca nu a obtinut rotita.

Au trecut aproape 3 ore de cand stau si ii privesc dar nu mi-au parut decat cateva minute. Cartea pe care o luasem cu mine sta nedeschisa inca. Nu am putut sa ma deconectez de bucuria de a sta sa-i privesc si sa-i ascult!

Mos Craciun

Mos Craciun. Ce bucurie! Cam de prin noiembrie incepem sa ne gandim la el. Mai intens. Mai ales copiii. De fapt, deocamdata numai Horia. Felix este inca prea mic desi tot aude mai nou de Mos Craciun si chiar il recunoaste cand il vede desenat in carti sau pe diverse afise, iar Kiti nu realizeaza (inca) despre ce e vorba. Sau poate ca da, dar cert este ca nu ne da nici un semn ca ar interesa-o in vreun fel. De fapt, anul trecut a fost atrasa foarte tare de pomul de craciun. Chiar de pom, adica de brad, dar si de globurile ce-l impodobesc. Nu stiu ce resorturi senzoriale o imping spre a pipai si gusta acele bradului, dar stiu ca ii ofera niste satisfactii intense. Parca ar fi un scurtcircuit intre caile nervoase de simt. E ca si cum ai avea senzatia ca "ai muri de foame" si te-ai duce la frigider unde ai lua o bucata de mancare pe care ai incepe cu nesat sa o pipai si sa o intorci pe toate fetele. Si atat.

Horia ii scrie in fiecare an, de cand cunoaste literele, lui Mos Craciun. Ii scrie ca sa-i dea niste idei despre ce ar putea sa-i aduca lui, dar si fratilor lui. De obicei sunt cam trei lucruri, dintre care obligatoriu unul este o jucarie Lego. Pentru fratii lui ma consulta pe mine, iarasi pentru ca F este prea mic, iar K nu prea ne da indicii despre preferinte specifice. Scrisoarea este ornata cu cate un desen, doar in creion pentru ca coloratul mai ia ceva timp si nerabdarea este mare, un desen care invariabil reprezinta cate o scena din lumea animala actuala sau preistorica. Scrisoarea de anul acesta a zburat deja din balcon. Si sa va spun sincer, nici n-am apucat sa o citesc. Dar batranul Mos Craciun are un simt deosebit pe care-l foloseste spre a-i bucura pe copii.
Si... ma bazez pe asta!

Micuta zana cu banda elastica

Kiti a stat prea mult pe scaunel la masuta. Mii de ore adunate de stat pe scaunel la masuta. Copilul a crescut, scaunelul si masuta au crescut si ele. Fetita intr-un ritm, mobilele intr-altul. La inceput s-au potrivit de minune unele cu altele. Apoi s-a facut un obicei ca mereu ramanea cate una in urma. Ori masuta, ori scaunelul, ori fetita. Dar cineva avea grija (chiar daca cu intarziere) sa echilibreze din cand in cand situatia. Dar pana sa intervina cinevaul fetita ori se intindea, ori se apleca, ori se inclina. Si tot asa pana fetita a obosit sa se tot intinda si extinda asa ca acum o vezi uneori stand cocosata ca un batranel. Si ca sa nu inceapa sa o doara ceva, cineva ii tot aminteste sa se indrepte de spate.

Am mai consultat o data un medic pentru asta. A fost anul trecut. A fost tot intr-o zi de marti. Dar una grea de tot. M-a impovarat. M-am eliberat atunci si am parat-o astfel:

Este marti, ora 16 30. Urc impreuna cu copiii in masina. Ne indreptam spre un spital pediatric din Bucuresti. "Zana", cum ii zice fratele mai mare, sta foarte cocosata la masuta de lucru si vrem sfatul ortopedului de pediatrie pentru asta. Drumul e lung, afara e iar prea cald, aglomeratia este aceeasi (avem de traversat centrul), devine infernal cand fratele mai mic incepe sa ma strige neincetat plangand. "Zana" e calma, se relaxeaza in scaunelul ei de masina. O.are ce e in mintea ei?

17 30. Gasesc cu noroc un loc liber in parcarea din fata spitalului. Desi este spital de pediatrie sunt nevoita sa l rog pe baiatul mai mare sa si ajute surioara sa urce cele 15 trepte de la intrare ca eu sa pot sa ridic caruciorul in care sta baiatul mai mic si sa l car pana sus. Ajungem in hol unde pediatrul copiilor ne intampina si ne conduce la camera de garda. Multimea de oameni din fata usii, aerul greu, atmosfera respingatoare isi fac efectele. Fetita devine agitata. Si noi, restul, la fel, insa reusim sa ne abtinem. Aici obtinem un bilet de trimitere pentru radiografie.

Ne deplasam la camera respectiva. Gata, e prea mult, "zana" izbucneste. Doua asistente ies si incep sa se lamenteze. Nu stiu cum vor reusi sa realizeze niste radiografii bune copilului meu. Una ma priveste cu rautate si ma intreaba de ce face asa. Ii spun ca are autism. Da, dar autistii nu fac asa. Nu stiu, zic, ea, precum o vedeti, asa face. Am mai vazut autisti si nu faceau asa. Ok, nu mai comentez, nu vreau sa fiu nepoliticoasa si sa i spun ca are dreptate, nu are autism, este extraterestra.

Mai cheama in camera un tatic din fata usii care sa ma ajute sa imobilizez fetita. Ne este greu sa o facem, draga de ea se zbate, nu e cel mai bun moment al ei. Cealalta asistenta striga la ea si la noi nervoasa "sa o apasam de perete pana nu mai..." isi inghite restul cuvintelor cand ma uit la ea.

In fine radiografiile sunt gata, medicul le vede, diagnosticul nu este atat de grav incat sa necesite vreun corset sau altceva. Doar gimnastica si inot si ne vedem in 4 luni la o alta radiografie. Pai nu e realist scenariul. Inca nu a ajuns la nivelul la care sa poata sa inoate sau sa faca gimnastica. Se va inrautati situatia. Trebuie sa existe vreo modalitate de prevenire si corectare a pozitiei vicioase in care sta. Ii punem corset cand devine mai grav.

Nu sunt multumita de raspunsul asta. O sa caut altul pe altundeva. Dar nu tot la vreun spital similar. Si nu tot la un medic foarte ocupat si important. Poate pe internet. Sau poate prin carti. Sau cine stie pe unde altundeva.

Este 19 30. Suntem acasa. Epuizati. "Zana" e vesela, complet relaxata. Fratele mai mare este bucuros ca ii dau voie(ca recompensa) 30 de minute la animal planet. Fratele mai mic ma urmareste prin casa :"ma-ma,ma-ma"...


Daca trebuie sa o iau de la capat in aceleasi conditii mai bine n-o fac.
Oare de acum un an s-a imbunatatit ceva? Sper ca da, insa inca nu vreau sa testez pe pielea mea si a copiilor.

Kiti mai sta inca mult pe scaunel la masuta. De fapt acum pe scaun la masa. Dar in plus alearga, se joaca cu mingea si... poarta uneori o banda elastica de sustinere a spatelui. Sa fie ceva mai bine?

Ospat in curte

Anca (http://viatalatara.wordpress.com/) e sursa de inspiratie si fantezie pentru mine si copii: se facea ca pervazul ferestrei de la bucataria noastra de la etajul 4 era un spatiu special amenajat de noi pentru a ne invita prietenii necuvantatori, dar cantatori si zburatori la cate un pranz ca intre prieteni. Si daca l-am construit, astazi in timpul mesei de pranz am deschis larg geamurile, am presarat niste bucatele de paine si orez fiert si am invitat porumbeii la masa. Prieteni buni, dar cam timizi, ne-au onorat eforturile apreciind la maximum bucatele preparate. Yammy!

Haz de necaz

Exista, evident, multe diferente intre viata intr-un oras mare si aglomerat ca cea a Bucurestiului si viata intr-un orasel mai mic, cam de 200 de mii de oameni, curat, extrem de bine organizat si aerisit. Nu insir aici aceste diferente. Vreau doar sa mentionez una vazuta din perspectiva candida a unui copil.

Daca l-as fi intrebat pe Horia acum cativa ani unde lucreaza mami, adica eu, el mi-ar fi raspuns ca lucrez in cabinetul Polonei (o prietena buna, medic stomatolog).

Azi de dimineata devreme (Felix ma provoaca la discutii mai nou incepand cu ora 5:30), dupa ce ne-am dat buna dis de dimineata si cate un pupic mare unul altuia m-am gandit sa-l supun pe prichindel urmatorului interogatoriu:
"Unde lucreaza Kiti?"
"La gadinitza!"
"Unde lucreaza Horia?"
"La coala!"
"Unde lucreaza tati?"
"La teviciu!"
"Si unde lucreaza mami?"
"In matina!"!!!

...adica fiul meu cel mic ma crede sofer!!!...si, din pacate, nu greseste prea mult!

Plictiseala

Exploratorul nostru, cum care, doar l-ati cunoscut, H-008, a fost astazi in premiera intr-o misiune. A fost elev de serviciu pe scoala de la 8 la 12. A fost o misiune primita fara instructiuni. A aflat totusi ca va trebui sa ocupe un scaun situat langa usa ce da in anticamera cancelariei. Mai departe, e intuitiv.

Ma rog, de data asta H-008 nu si-a mai pastrat din arsenalul obisnuit (arc, briceag, pusca, sapca) decat sapca (la care oricum a trebuit sa renunte date fiind circumstantele). Si, pornit a fost.

Iata impresiile si observatiile din misiune:

Misiunea a fost, desi in mare parte plictisitoare, presarata de mici evenimente haioase la prima vedere, dar in nici un caz haioase la a doua. Iata-le:

1) Stand pe scaunul meu de elev de serviciu si rasfoind o enciclopedie, deodata aud si vad tipetele si plansetele unei fetite cam de varsta mea. Ea iesea alaturi de mama ei (profesoara la noi in scoala cred) din cancelarie in palmele nemiloase si sub tirul de injurii si apostrofari ale insotitoarei ei. "Ce-ai mai fetito, ma faci de ras in cancelarie, nu stii sa saluti?"
In pas spre usa mea mama s-a mai calmat, fetita inca nu prea. Ajungand in dreptul meu, o salut. Se uita la mine dusmanos , tace si pleaca mai departe...

2) Sunt in toiul statului. Ma intrerupe o doamna profesoara care apare brusc de nicaieri, grabita. "Baiete, du-te si cheam-o pe doamna F!", pe un ton rastit. "Dar unde este doamna F?" intreb eu timid si putin speriat. Se uita la mine, parca neintelegand ce am zis, isi face mila si striga: "In cancelarie, unde???"

3) Am primit o vizita in misiunea mea. Un coleg s-a gandit la mine si mi-a tinut companie intr-o pauza. Mi-a spus ce i-a comandat lui Mos Craciun: un ATV adevarat, o pusca cu alice de impuscat pisici adevarate, un porcusor de Guineea (in caz ca nu gaseste pisici-a completat mama) si un play station 3.

...

Diagnostic: autism

Am fost intrebata astazi ce am simtit cand am aflat ca Kiti are autism. Mi-e greu sa raspund scurt la intrebarea asta. Dar nu pentru ca nu as gasi cateva cuvinte care sa descrie niste emotii. Ci pentru ca de la primele suspiciuni legate de dezvoltarea lui Kiti si pana la aflarea diagnosticului a trecut ceva vreme si am nevoie de timp de gandire. Iata ce imi amintesc acum, repede:

Am doi copii sanatosi si cuminti. Exista o mama pe lumea asta care sa nu fie fericita pentru acest motiv? Dar ceva ma nelinisteste. Nu e Kiti cumva prea cuminte? E oare asa zisul "easy going" tip de copil? Kiti nu cere prea multa atentie, nu initiaza interactiunea cu mine sau Horia sau tatal ei. Totusi sta mereu in preajma noastra. Cu cate o jucarie in manuta si gurita. Nu-mi pune inca mari semne de intrebare pentru ca nu se izoleaza iar de zambit zambeste, chiar deseori. Si cat de frumoasa e cand o face! Imi spune si o bunica din parc :"printzeshka"! E foarte previzibila , cred eu. Ii dau apa cand ii e sete, ii dau mancare cand ii e foame, o scot la plimbare cand vrea afara, ii schimb chilotelul inainte sa o deranjeze. Niciodata nu apuca sa ceara ceva. Sau nu stie cum s-o faca? Sau nu o intereseaza ?

Oare e cazul sa ne facem probleme? Observ, nu pentru prima data, nici pentru a doua, a treia oara, ca Kiti nu reactioneaza intotdeauna la vocile noastre. Ba chiar e nevoie sa o strig pe nume de 3-4 ori ca sa -si intoarca privirea spre mine. Si nici la alte zgomote. Este selectiva insa. Daca aude anumite piese muzicale, de exemplu, fuge repede inspre sunet chiar din alta camera daca e cazul. Totusi aude. E evident. Bine, bine, aude, dar atunci de ce nu vorbeste? Are aproape 18 luni si nu spune nici macar mama." Papusica, spune ma-ma!" Se uita atenta la buzele mele, draga de ea, parca ar incerca sa ma inteleaga, dar nu reuseste. "Spune ma-ma!" Si iara liniste. "Maaa-maaa" strig aproape disperata. De data asta primesc un raspuns. Dar unul mut. Kiti ma imita, dar fara voce: ma-ma. O data, doar o singura data. Nu mai reuseste performanta asta. Cel putin nu inca trei ani de-atunci inainte.

Suntem cu o zi inainte de Anul Nou. Sora mea este cu sotul ei in vizita la noi de cateva zile ca sa ne petrecem sarbatorile impreuna. Ne simtim bine, Mos Craciun a trecut deja pe la noi si, ca de obicei, Horia a fost cel mai entuziasmat. Si de data asta Mosul i-a ascultat dorintele. Kiti e inca prea mica ca sa inteleaga ce e cu Mos Craciun. Nici macar jucariile de sub brad nu sunt interesante. Ce simpatica e ca o atrag ambalajele cadourilor! Gandim noi. Si sa o vezi cat de draguta si haioasa a fost la serbarea de Craciun de la serviciul tatalui ei. Pe cand toti copiii dansau si tipau si radeau in jurul Mosului, Kiti , un pic ciudatica dar tare scumpa, dadea fara incetare ocol ringului de dans tinand bratul ridicat deasupra capului, iar cu manuta isi atarna suzetica deasupra nasului, intre ochi intr-un fel ce parea foarte studiat. Altfel, perfect relaxata si cu zambetul pe buze.

Oaspetii din casa noastra o nelinistesc tare pe Kiti. De cate ori ii scapa privirea spre unul dintre ei, dar mai ales spre sora mea,Cristina, Kiti incepe sa urle si fuge la mine. Ii este frica. Nu este prima data cand o vede dar este prima data cand are o astfel de reactie. De la ultima intalnire, sora mea si-a schimbat culoarea parului, este cam rosu, intr-adevar. Poate de-asta s-a speriat. E totusi foarte ciudat pentru ca Kiti accepta sa fie tinuta in brate de ea, insa sa nu o vada. Chiar ne distram, mai ales pe seama surorii mele, pentru ca Kiti sta cu spatele pe ea si se uita dupa mine prin casa, dar din timp in timp intoarce capul catre cea care o tine in brate si incepe sa planga. Apoi se potoleste brusc. Pana la o noua intoarcere. Cred ca stiu de ce accepta totusi sa-i stea in brate. I-am dat indicatii precise surorii cu privire la pozitia pe care sa o aiba cand o atinge pe Kiti. Dupa care sa stea nemiscata. Pozitiile previzibile ii ofera confort. Cristina o tine exact asa cum o fac si eu. Initial fara sa-mi dau seama, apoi realizand, chiar si atunci cand ii dau laptele in biberon am grija sa mentin acelasi ritm, aceleasi miscari limitate, iar astfel Kiti este calma si relaxata.

Toti bebelusii simt incepand chiar cu 3 luni si culminand cu 10-11 luni frica de straini, cand la vederea unei persoane necunoscute se apropie de parinti de care se agata pentru a-si gasi confortul. Imi sunt nemaipomenit de dragi amintirile imbratisarilor celor doi baieti ai mei din astfel de situatii cand cu bratele lor mici si pufoase ma strang cu putere. In cazul lui Kiti, sentimentul de frica fata de straini se manifesta destul de straniu. Este greu de inteles de ce anumite persoane ii provoaca reale crize de plans, pe cand altele o lasa absolut indiferenta. Cine stie? Poate doar anumite trasaturi faciale ii starnesc temeri. Sau poate asta se intampla doar cand se afla intr-o anumita stare. Da, asta ar putea explica reactia ei diferentiata la stimuli similari. Diversele autostimulari omniprezente la copiii ca Kiti o autocentreaza profund astfel ca orice stimul din exterior se loveste ca de un zid, practic el neexistand pentru ea. Oricare ar fi motivul, lipsa oricarei reactii din partea ei este nelinistitoare cel putin, iar, din contra, crizele de plans sunt prea puternice si prea greu de calmat.

Este 31 Decembrie, noi intram in panica. Nu ni se intampla des dar cand ne cuprinde panica de obicei este weekend tarziu sau sarbatoare. Sa insemne asta oare ceva? Cred ca acumularea de mici tensiuni se face inconstient, pas cu pas, zi dupa zi, iar in zilele in care nu se lucreaza ne simtim mai vulnerabili si astfel creste presiunea. Oricum ar fi, incercarile esuate de a scoate macar o silaba din gurita lui Kiti, acum la 18 luni, si episoadele lungi si tulburatoare de plans ne duc urgent in cabinetul pediatric unde ni se aranjeaza o intalnire cu un medic specialist de O.R.L. pentru testarea auzului copilului. Of, parinti nebuni! Copilul aude perfect, toate testele subiective si obiective sunt in limite normale.


Ne aflam in Dublin de doua saptamani, era inceput de primavara si, desi clima insulara ne-a pregatit pentru zile racoroase si foarte schimbatoare, am avut parte de foarte mult soare si de reprize scurte si nesemnificative cantitativ de ploaie. Surprinzator, nici cu ocazia acestei schimbari destul de importante de domiciliu, Kiti, acum la 2 ani jumatate, nu ne-a aratat nici un semn al teribilului diagnostic ce avea sa vina. Desi incepusem sa citim despre autism inca de cel putin jumatate de an, de fiecare data cand o faceam incercam sa ne convingem ( si reuseam, uneori cu eforturi, dar de fiecare data) ca Kiti si micile ei ciudatenii nu au nici o legatura cu toate grozaviile din carti sau de pe internet. Nu mai ramasese mult insa pana la momentul adevarului.

Eram extrem de entuziasmata de experienta irlandeza. Ma plimbam cu H si K toata dimineata prin parcuri, pe stradute, prin magazine. Cumparam si citeam cu mare bucurie zilnic "The irish times". De fapt aici am si gasit un mic articol despre conferinta despre autism ce avea sa aiba loc in 2-3 zile. Binenteles ca numaidecat am aranjat programele noastre astfel incat copiii sa stea acasa cu tatal lor iar eu sa pot participa la aceasta intalnire.

Nu am fost foarte bine pregatita pentru socul pe care urma sa-l traiesc. Este adevarat ca m-am "inarmat" cu un caiet si cu un pix insa am ignorat sa-mi iau un pachet de servetele. Si am avut maaare nevoie de el pe tot parcursul dupaamiezii respective! Pentru ca am plans si am plans fara oprire inca din primele cinci minute. Am plans pentru ca totul ma impresiona in jur, parintii indurerati, medicii, psihologii, educatorii plini de dorinta de a afla si a ajuta, atmosfera calda si buna creata de toti cei prezenti. Dar am plans si pentru ca mi-am dat seama de ce ma aflam eu acolo. Da, realizasem ca odata cu inscrierea mea pe lista participantilor la conferinta, ma "inscrisesem" si pe lista virtuala a celor care lupta cu autismul. Nu mai puteam sa neg, in clipele acelea am stiut ca Kiti nu este doar o mica ciudatica, ci ca ea, chiar daca ne zambea, chiar daca deseori se uita in ochii nostri, chiar daca nu mergea pe varfurile picioarelor sau chiar daca nu aranja obiecte in linii perfecte, sufera de autism.