Intamplari cu un baietel (2)

Sunt un explorator. Ma numesc H-008 si port intotdeauna la mine un briceag elvetian. Am deseori si o carabina, un rucsac, un arc cu sageti si o palarie sau sapca pe cap. Imi place cand afara este racoare, caldura excesiva ma moleseste. Si vreau sa cercetez natura. Pe care o iubesc de cand ma stiu.

E drept, nu ma stiu de cand sunt insa ma stiu de destul de aproape de momentul nasterii mele. Cam de dupa un an. Cam atunci intamplarile din jurul meu au lasat amintiri in mintea mea. Acolo la fund sunt niste cai mici de jucarie si niste cai mari adevarati. Si acesti cai sunt intr-o piata mare, cu multa lume, marginita de mai multe biserici enorme la care oamenii aceia multi se uita admirativ. Si mai vad frig in jurul meu, pe care nu-l simt pentruca sunt imbracat atat de gros intr-o haina portocalie incat abia merg. Piata mai are multe casute mici de turta dulce, cred ca sunt intr-o poveste. O poveste cu cai adevarati si cai de jucarie. Nu mi-e frica de ei, sunt mic si mama e mereu langa mine. Acolo, in sertarelul mintii mele sta si tata. Daca-mi zambeste sunt curajos. Daca se incrunta devin prudent.

Nu stiu cum s-a intamplat dar m-am trezit cu caii in maini. Si fiindca au ajuns la mine ne-am imprietenit. Am devenit nedespartiti cam pentru un an intreg. Acolo, in piata mare, m-am plimbat si am fugit cu calutii mei de jucarie in maini. Priveam fascinat casutele de turta dulce si pofticios dulciurile din ele. Si, desi n-am uitat nici o clipa de calutii mei de jucarie, s-a intamplat totusi sa-l scap pe unul dintre ei pe jos. "Nu, nu, nu calcati pe el!" am plans eu tare, tare. Dar oamenii multi din piata nu ma auzeau. Erau departe, sus de tot, iar eu eram mult mai aproape de pamant. Oamenii nu erau rai, erau doar fascinati de bisericile negre pe langa care eu nu eram decat un gandacel.

Unde e calutul meu?, am fugit eu pe pietrele inghetate. Deodata il vad. E calutul meu maro. Fug sa-l ridic de pe jos. Insa pe masura ce ma apropii de el, devine tot mai mare. Si mai mare. Si se misca. E chiar el, calutul meu de jucarie care acum a devenit un cal adevarat. Vreau sa-l imbratisez. Dar cand sa il ating creste un gard in fata lui. Incep sa plang. Vreau calutul inapoi! E prietenul meu! Tata ma ridica pe brate si sarim gardul impreuna. Ma urca pe cal si eu il imbratisez. E el, imi sopteste la ureche ca e bucuros ca l-am eliberat. Stau pe spatele lui si el da un ocol pietei cu mine in spinare. Tata si mama ma asteapta intr-o parte. Nu mai sunt suparat. De ce sa mai fiu? Doar mi-am gasit calutul! Si...ssst...mai am unul mic de jucarie intr-o mana!


Briceagul l-am primit de ziua mea. Este foarte util. Il port intr-un buzunar special al pantalonilor. M-am antrenat cioplind bradul uscat de iarna trecuta. Creanga cu creanga. Mi-a fost mila de el si am plans putin. Dar oricum parintii ar fi facut acelasi lucru cu el. Asa ca am profitat sa-mi antrenez abilitatea de a taia si a nu ma taia cu briceagul meu elvetian. Nu imi permit sa plec in misiuni fara briceag. Ce m-as face fara el? Trebuie sa ma apar si sa-mi procur bautura si mancare. Daca intalnesc un cocotier sunt salvat. Sau doi-trei. Ca Robinson Crusoe.

Cine esti tu?

Sunt mica. Am mai mult de 5 ani. Stiu sigur pentru ca la 5 ani am mers prima oara cu masina familiei noastre. Dar nu am mult mai mult de 5 ani. Dar asta nu conteaza. Pot sa am 5, 6, 18 ani.

Sunt in masina, sunt in spate alaturi de fratii mei si de inca un unchi. Stau intre. Cand nu esti nici cel mai mare, nici cel mai mic stai intre. Nu intotdeauna, dar acum da.
Plecam intr-o mica excursie pana la bunici. Ei locuiesc destul de aproape de orasul nostru, jumatate de ora nu e enorm sa stam putin mai inghesuiti in masina. E placut in masina. Imi place sa ma uit pe geam si sa numar copacii. Imi place sa ma joc cu fratii mei. Desi acum e cam greu, n-avem loc.

Suntem pe drum de 20 de minute si brusc realizez ca nu mai e asa de placut ca inainte. Ciudat, doar nu s-a schimbat nimic.Incet-incet simt ca nu mai am spatiu sa respir. Intru in panica. Ma intorc cu o miscare brusca in partea opusa. E la fel de insuportabil. Picioarele ma dor, trebuie sa fac ceva. Le intind cat imi permite spatiul ingust pentru picioare si pentru o fractiune de secunda e minunat. Imi revin ca un arc la pozitia de repaus care nu e repaus si pentru corpul meu mic. Mai avem mult? Nu mai suport. Tip in gand, ma framant in spatiu. Vreau sa plang. Cred ca o si fac incetisor. De-am ajunge odata! ...



Sunt mica. Seman cu mine, dar parca nu sunt eu. Sunt tot intr-o masina. E mai mare, nu ma mai inghesui cu fratii mei. Fiecare are locul lui bine limitat. Dar degeaba, nu-mi place. Plang si tip. Unde mergem? Parca am auzit ceva vorbindu-se in casa, inainte sa iesim. Dar nu stiu ce inseamna. Nu vreaaaau! Am acasa un patratel! Vreau in el! Ajutati-ma! Imi lovesc pumnii stransi intre ei ca sa-mi ia durerea necunoscutului. Imi zgarii fata ca sa uit. Si plang...

Au trecut 20 de minute si brusc imi e mai bine. Fratii mei sunt langa mine. Ce bine! Parintii sunt in fata. Ce bine! Noi mergem cu masina. Eu ma uit pe geam. Ador sa vad cum imi fug lucrurile din fata. Ce bine e! E minunat in masina cu familia mea!...


Suntem amandoua una in fata celeilalte. Eu si cu mine. Ne zambim. Intind mana sa vad daca si cealalta o face. Da, parca ar fi o oglinda. Deschid palma intinsa si astept. Primesc manuta mica in palma mea. Dupa 3 secunde. E o oglinda defazata. Dar calculat defazata. Pentru ca aseaza situatia bine. Completeaza imaginea, nu o copiaza pur si simplu. Mainile sunt conectate, oglinda dispare. Si-a indeplinit misiunea.

Mos Craciun exista?

"Mami, exista Mos Craciun?", intreaba Horia venind de la scoala. Nu apuc sa ma gandesc la un raspuns pentruca , din fericire, Horia a gasit singur un raspuns si este hotarat si convingator cand il da:
"Unii copii spun ca Mos Craciun nu exista, ca, de fapt, cadourile sunt cumparate de parinti si tinute intr-o ascunzatoare pana la Craciun. Eu nu-i cred pentru ca iti dai seama ce absurditate ar fi sa crezi ca acum, dupa mii de ani in care Mos Craciun a venit cu renii aducand cadouri copiilor, brusc cineva sa descopere ca de fapt Mos Craciun nu este decat un simplu om mascat. (acum fata lui exprima dezaprobare, indignare). Si, daca Mos Craciun ar fi ireal, ia sa-mi spuna mie cine sustine asta cum se poate ca o sanie sa zboare? Daca n-ar exista Mos Craciun atunci "mascatul" ar avea nevoie de o sanie cu airjet engine!!! Eu unul n-am vazut inca asa ceva!!! Ha!"

Am inceput sa ne gandim la Mos Craciun. Nu e devreme pentru ca si batranul Mos Craciun se gandeste deja la prietenii lui dragi, copiii, pe care nu vrea sa-i dezamageasca iar pentru asta are multe de organizat. Te asteptam iubite Mos Craciun!

Miercurea fara cuvinte

Gasim noi cumva o iesire!

Intamplari cu alt baietel

"Au, ma doaie!", striga Felix cu mana stanga tinandu-si bratul drept.
"Ce-ai patit, te doare bratul?", il intreb.
"Da, am cucui!".


"Felix, vino sa le dam porumbeilor de mancare niste paine!"
"Nu paine, bombeii piace paine cu gem!".

Te joci cu mine?

Kiti ne arata tot mai des cat de mult il iubeste (si) pe Felix. Este atenta la reactiile lui, ii ia mana in mainile ei, ii raspunde cu ras la ras. Nu mai spun ca si Felix e in culmea bucuriei cand si ea ii da atentie.

In seara asta au jucat un joc: Felix a urcat in caruciorul pentru papusi si a cerut sa fie impins. Ghici cine a facut-o? Da, Kiti. Cu delicatete. Mai demult am promptat-o sa o faca si l-a dus pana in zid. Cu viteza constanta, destul de mare, ca sa scape mai repede. Astazi a micsorat viteza la sosire asa incat sa nu il loveasca pe Felix. Au facut vreo 5 ture, apoi s-au alergat cu scopul de a-si lua unul altuia caruciorul. Au fost tare draguti. Iata si un instantaneu:

Ratusca cea urata

Kiti merge la gradinita. Este o gradinita publica cu o clasa de step by step in care isi petrece si Kiti diminetile, acum, in al doilea an. Este insotita intotdeauna de cate una dintre "prietenele" ei care o ajuta sa faca parte din grupul de copii, o invata sa interactioneze cu ei, la fel cum le arata si copiilor celorlalti cum sa o atraga pe Kiti in jocul lor si, nu in ultimul rand, intervine cand si daca Kiti este mai agitata si ar putea deranja ceva sau pe cineva. Cu alte cuvinte, cred ca e cel putin un "schimb" cinstit. Kiti evident castiga din integrarea sociala, copiii, deasemenea, au sansa sa invete despre diversitatea fiintei umane si, mai mult, despre acceptare, iar educatoarele, cu atat mai mult.

Maine Kiti insa sta acasa. Am fost rugata sa nu o duc la gradinita. Maine in clasa ei vor veni niste inspectori pentru nu stiu ce examen de grad al educatoarei. O educatoare tanara, sub 30 de ani. Nu vrea nimeni complicatii. Ok, Kiti va ramane acasa. Daca maine vor aparea complicatii la lectie, atunci cu siguranta vina nu-i va apartine lui Kiti.

Pentru noi e neimportanta absenta de maine. La prima vedere. Pentru ca la a doua intelegem ca Kiti nu este de fapt dorita acolo. Prezenta ei este perceputa mai degraba ca nociva decat ca necesara sau macar neutra. Iar daca educatorii lui Kiti, fie ei parintii, bunicii, fratii, tutorii, profesorii, nu isi doresc mai binele fetitei la fel cum ar face-o pentru ei insisi atunci avem o problema.

Asa ca maine ne facem ca n-auzim ceasul. Sau ca e duminica. Reducem numarul de profesori si reducem orele de munca. Ce-o fi?

Haios

In masina, spre casa. Ora exacta, stiri.
Dupa 5 minute. Tot in masina, spre casa, evident. Muzica dupa stiri.

Horia:"mami, ce multa rabdare a avut Tariceanu!"

eu: "ce zici???"

Horia:"pai, cred ca trebuie sa fii foarte rabdator sa fii manechin si sa stai nemiscat in vitrine".

eu: :)

Pauza de ras.
Apoi, Horia incepe sa fabuleze: "cred ca Tariceanu era inainte de a fi manechin un fel de Speedy Gonzales pe motocicleta si apoi si-a luat job in vitrina la United Colors of Benetton unde a invatat sa fie rabdator ca sa ajunga prim-ministru".

...

Miercurea fara cuvinte

Ce este "Miercurea fara cuvinte"?

Miercurea , pe internet, bloggerii care participa la "Wordless Wednesday" ( "miercurea fara cuvinte"), posteaza pe blogul lor o fotografie (de preferinta proprie, si nu luata de pe net) care nu are nevoie de explicatii. De aici si titlul "wordless"- adica "fara cuvinte". Se considera ca fotografia vorbeste de la sine, astfel incat nu mai e nevoie de o descriere. Desigur, daca cineva doreste sa adauge cateva cuvinte nu e nici o problema.


Mi-e foarte draga poza asta (desi de o calitate slaba) cu Felix la 6 zile. E incredibil de mic, nu-i asa?

Vreau si eu un rol

Kiti mai nou isi tradeaza tot mai des vechiul ei patratel al canapelei din camera de zi pentru alt locsor. E un loc retras, o clasica ascunzatoare pentru un joc al copilariei intr-un apartament de bloc, de-a v-ati ascunselea, sub masa.

Kiti nu se retrage complet acolo pentru ca se aseaza turceste cu picioarele incrucisate, asa cum stie de la gradinita, cu fata spre noi. Si ne priveste. Daca nu stii ca e acolo, ai mari sanse sa nu o observi. Totusi ai putea sa ai o surpriza , poate neplacuta, daca realizezi brusc ca cineva acolo jos te priveste destul de insistent. Caci asta face, sta si ne observa. Sta in semiintuneric, masa fiind limitata de un perete, biblioteca si un fotoliu. E parca sufleorul de la teatru. O prezenta discreta pentru public, dar atat de prezenta pentru actorii abonati ai scenei. Pentru ca insistenta privirii ei parca dirijeaza scenariul din camera. Noi toti suntem atenti la ea, ne fascineaza si ne uimeste. Pentru ca desi e sub masa si e neobisnuit, este totusi atat de aici, cu noi. Este o prezenta, pe cat de stranie, pe atat de captivanta si ademenitoare.

Felix a cedat, e primul dintre actori care muta actiunea in cabina sufleorului.

O duminica sportiva

Astazi ne-am trezit devreme ca intr-o zi obisnuita a saptamanii, am luat rapid micul dejun si ne-am grabit spre Piata Constitutiei la maratonul international cu numarul 1 din Bucuresti. Si bine-am facut. Ca ne-am grabit. Pentru ca zona era inchisa de jur imprejur cam pe o raza de doi km (sau mai mult?).

Aa, desi ne grabeam tare ca sa nu pierdem inscrierile la semimaraton (tati) si la cursa pentru copii Chio Chips (ce sponsor principal pt un concurs sportiv pt copii!!) de un km (Horia), binenteles ca mami, adica subsemnata, a uitat caruciorul lui autointitulatul Dede. Cu riscul de a fi intarziat ne-am intors totusi si ma felicit ca am facut-o dupa ce ma trag de urechi ca am putut sa uit un lucru atat de pretios cand vine vorba de o excursie destul de dificila (??) pentru un lenesut mic de 2 ani.

Oricum, am ajuns destul de bine in timp cu toata intoarcerea neaducatoare de ghinion (sic). Si ne-am inscris. Adica, of course, s-au inscris, tati si Horia.

Printre mai multe sute (cu siguranta, cel putin una) l-am zarit repede cu ochii mei de vultur pe tati la start si l-am inclus cat am putut de rapid si in campurile vizuale ale puilor mei entuziasmandu-i pentru cateva secunde pana ce tati a fugit dupa blocurile de la Unirii disparand din vederile noastre pentru un timp.

Multumiti ca l-am zarit la pornire, ne-am indreptat spre locul de start al cursei copiilor. Horia, cu tricoul lui rosu prea mare cu numarul de concurs atasat cu ace de siguranta, parea un pitic printre ceilalti temerari, nefiind insa singurul de aceasta dimensiune "modesta". Cam slabut si palid dragutul de el acum dupa nici o saptamana de la viroza intestinala. Totusi cursa e scurta, un km nu e prea mult si daca a insistat sa alerge in ea, am fost de acord.

S-a dat startul si pt copii si pana sa ma adun eu bine cu copiii mei nealergatori am si auzit in megafoane sa eliberam pista ca ajung primii copii la linia de sosire. Mai, sa fie, cum se poate asa ceva? Iata-i, intr-adevar, sosesc. Imi gasesc repede un loc numai bun din care sa il reperez pe Horia. Nu stiu cum reusesc, dar constat ca sunt foarte abila in descoperirea de locuri bune pentru observare in diverse aglomeratii de oameni. Si cum spuneam, aflata cu picii mei intr-un astfel de loc, il vad si pe eroul mic al duminicii noastre cu fata chinuita de efort rupand si el la randul sau pentru a nu stiu cata zecea oara panglica virtuala deja a finalului de cursa. Il strig si-l imbratisez mai mult ca sa-l sustin decat ca sa-l felicit. E epuizat, s-a grabit de la inceput pana la sfarsit alergand 1000 m ca 100m. Facem impreuna cativa pasi pana ii revine suflul dupa care ne retragem din multimea de sportivi si nesportivi. Bravo, pui!

Mai avem mai mult de 45 de minute pana ne asteptam sa-l vedem pe tati la linia de sosire astfel ca ne plimbam de colo colo in piata inca nu foarte murdara din fata monstrului comunist. E minunat afara, cerul e complet senin, e si cald, ce bine, nu e nici prea multa lume ca sa fie sufocant, doar muzica urla prea tare, macar de-ar fi fost una mai placuta auzului!

E mult mai interesant intotdeauna sa ii vezi live si atat de aproape pe sportivi decat la tv. De-asta am si ales o bordura de la marginea pistei improvizate pentru alergare pe care sa ne asezam si sa-i incurajam pe temerarii zecilor de km printre care se afla si al nostru drag. Pe care l-am si "prins" o data si l-am "ajutat" cu niste urale.

Apoi, cand am apreciat ca ar fi timpul sa se termine cursa pt tati am refacut invers drumul, ajungand inca o data la linia de sosire. Aici i-am aplaudat pe fiecare dintre "ajunsi", Felix, Horia, Kiti si, cum altfel, eu. Kiti mi-a placut mult pentruca a aplaudat si ea cu interes si entuziasm.

Parca-l vad pe tati in zare, e pe ultima suta de metri. Agitatia e mare pentru ca in fata lui sunt si castigatorii maratonului, doi atleti din Kenia (previzibil). In sfarsit ajunge si el si toti ne bucuram.
Fac repede o poza ca sa nu se piarda impresia efortului si satisfactiei de a fi reusit si de data asta de pe chip, apoi, dupa mai multe minute de odihna plecam acasa.

Astazi nu mai iesim din casa. 40 la suta dintre noi sunt foarte obositi, ii dor picioarele. Suficient de harnice pentru o singura zi, cu ingaduinta chiar si ale celorlalti 60 la suta (care au mers si ele, picioarele, de la locul povestirii la masina). Poate mai putin Dede, parttime motorizat.

Da' ce-i rau in asta?

Dupa doua zile de stat acasa ca urmare a unei viroze intestinale, ieri, la scoala, Horia sta cuminte in banca asa cum i-am recomandat ca sa nu se epuizeze fizic. Vine o fetita la el si incepe sa-l ciupeasca destul de tare de brate. Horia o roaga sa inceteze pentru ca nu se simte prea bine, ea reactioneaza intocmai. Acasa Horia mi se plange de micul incident, iar eu il asigur ca a fost vorba doar de o dovada de simpatie din partea fetitei pentru el.

Astazi, la scoala, mica faza se repeta. Horia o intreaba de ce il ciupeste, iar ea ii raspunde: "pentru ca esti un prost!"

Ce sa spun? Dovada de simpatie tot ar putea sa fie, insa forma acestei dovezi este destul de neplacuta. Din pacate, cuvinte de acest gen se rostesc zi de zi la scoala de catre copii, dar, uneori, chiar si de catre profesori. Este o alta expresie a agresivitatii vietii noastre actuale. Violenta verbala este cel putin la fel de agresiva ca violenta fizica. Dar, se pare ca este foarte usor acceptata de educatori dar, mai ales, de parinti. Si mai trist este ca nu doar o accepta ci nici nu mai o vad. Este o prezenta constanta, s-a banalizat. Nu scapam de ea cu amenintari asa cum nu dezvatam un copil sa loveasca alti copii batandu-l. Nici chiar lectiile gen "dirigentie" care oricum lipsesc cu desavarsire in ciclul primar nu ar putea sa schimbe situatia radical.

Exemplul personal are cel mai puternic impact. Astfel ca voi incepe cu mine insami si imi voi promite sa fiu si mai atenta la atitudinile si comportamentele mele. Mai ales cand conduc!!!

Alegere

Daca-l intreb pe Felix daca imi da un pupic, imi raspunde "nu!".

Ok..., atunci il intreb "imi dai, te rog, un pupic mic?", iar el imi raspunde "nu, maae!" si... zis si facut.

Ha, ha, ha, sa nu ma spuneti...

Crize de plans

Vazandu-l astazi pe nepotelul meu plangand tare, tare mi-am amintit de Kiti care a fost un bebelus destul de plangacios in prima faza. Dar bebelusii plang, iar unii chiar mai des decat altii, nu-i asa? Plang de foame, de sete, de prea multa galagie, de oboseala, de dureri de burta etc. Si cand plang, noi reactionam. Le dam de mancare, ii leganam, ii mangaiem. Si ei se calmeaza, se relaxeaza. Este o reactie in lant fireasca, obisnuita. Dar, din pacate, lucrurile nu sunt intotdeauna atat de liniare. Si stiu asta din proprie experienta.

Este inimaginabil de frustrant sa ai in fata ta un bebelus care plange si pe care sa nu poti sa il calmezi. Si frustrarea este cu atat mai mare cu cat nu esti un parinte "debutant" cand fiecare eveniment minor are un impact major. Oare ce se intampla? Si Horia a plans. Si am cautat sa eliminam rand pe rand posibilele cauze pana cand (frecvent destul de repede) am descoperit motivul neplacerii copilului. Dar de data asta nu ii putem da de capat. Nu ii mai este foame, tocmai a mancat. Burtica pare destinsa, a eliminat aerul inghitit odata cu laptele. O infasor intr-o paturica moale, o legan usor in bratele mele, ii soptesc la ureche ca sa-mi auda vocea pe care trebuie sa o stie, se poate altfel? Ii schimb chiloteii. Ii dau suzeta, pe care o tin, in afara noptii, ca pe ultim argument impotriva plansului. Nimic. Ce este in neregula cu copilasul meu? Stiu ca bebelusii plang, dar credeam ca o mama poate sa-si linisteasca propriul copil. Mi se intampla mie ceva? Sunt prea tensionata, gresesc cu ceva? Ce o deranjeaza pe biata Kiti de e atat de nefericita? Nici acum, dupa 6 ani nu pot sa raspund mereu la aceasta intrebare.

Pentru ca pisicuta a plans ore intregi din nopti la rand, a plans in parc, la magazin, in masina, a plans diminetile, la pranz si seara acasa, atunci cand vad in preajma mea vreun copil plangand si niste parinti stresati care incearca sa calmeze situatia ma gandesc ca daca as participa la un campionat de linistit copii care plang as iesi campioana. Am senzatia ca miile de episoade de plansetele lui Kiti m-au pregatit pentru cele mai aprige si mai stresante situatii de acest fel. Probabil ca, din pacate, se poate si mai rau, insa eu acum asa simt.

5 secunde

Intr-una dintre sedintele de evaluare a lui Kiti de saptamana trecuta, noi, parintii, am asistat si nu doar atat la testele fetitei. Am trait momente de emotie deosebite.

Imaginati-va o fetita cu codite, silitoare si cuminte, vesela si putin nedumerita de aglomeratia neobisnuita din camera ei. La masuta ei (care e masuta pentru ca e mica, atat de mica incat cateodata fetita delicata o ridica cu totul deasupra capului), pe scaunelul ei (idem), cu mainile regulamentar sprijinite de marginea mesei asteapta lectia. E mai mult decat o lectie, este un examen. Este un examen al nervilor pentru parintii fetitei. Comisia intreaba, fetita raspunde. De fapt succesiunea este: comisia intreaba, fetita se gandeste, fetita raspunde. Pentru ca nu puteam sa uit faza intermediara. Care dureaza intre 1-5 secunde. Sunt maxim 5 secunde dar terifiante. Oare stie? Oare nu? Sigur ca stie, doar am repetat de nenumarate ori. Fetita pare ca a hotarat care va fi raspunsul ei. Se indreapta cu un zambet smecheresc spre raspunsul corect. Hai, haide, e bine, imi strig in minte cu pumnii stransi. Nu, nuuuuuuuuuu, nu te opri, ce faaaaci? Fetita se retrage, stie ca mai are vreo 2 secunde de gandire. Trage cu coada ochiului spre mama ei, adica spre mine, apoi spre tatal ei. Nu-l vad desi e langa mine, dar pot sa presupun ca e la fel de disperat ca si mine, pentruca fetita incepe sa rada. Ii place sa ne vada in "galerie". E bucuroasa ca simtim pentru ea. A mai ramas o singura secunda. Fetita isi rasplateste parintii pentru emotia lor cu alta emotie. Bucuria invingatorului. Pentru un raspuns corect. Bravoooo! Foarte bine! Uite ciocolata! Daca mai era nevoie... Bucuria parintilor pare ca inlocuieste si depaseste dulceata celei mai ravnite ciocolate. E bucurie din bucurie.

Toddler

Bebelusul meu nu mai e bebelus. A devenit baietel. Foloseste zeci de cuvinte chiar daca mai trebuie modelate pana la forma lor corecta. Of, ce usurare! Va spun sincer ca am tremurat de frica deseori in sinea mea (si nu numai) urmarindu-i dezvoltarea. Acum, dupa 2 ani, m-am mai linistit.

Pana mai ieri il striga pe Horia "aua", acum aua s-a transformat in "oia".
"Tu-tu" devine tot mai des "pina". "Pina" are si caracteristici: e maae, pica sau gambenga, oshie, batu, vede.
Felix are si preferinte muzicale: Duffy si adoma (Madonna).
Are responsabilitati: "tang dughii, ego" (strang jucarii, lego); sau "ai ghija kiti" cand pleaca din camera si ma lasa doar cu Kiti.
Este iubitor si grijuliu: "pupe upaata" (te pup cand esti suparata).

Ce mai! As putea sa scriu inca zece pagini despre asta. Este tot ce vreau sa stiu, de fapt acum, despre dezvoltarea psihomotorie a lui Felix, ca are un repertoriu suficient de bogat incat sa nu-mi mai fac probleme inutile.

In final, trei preferate pe moment: gambenga pentru galbena, vonvangangangan pentru Volkswagen si kink-konk pentru musca, tantar si alte insecte bazaitoare.

Pupe!

Miercurea fara cuvinte

De ziua bunicului. La Multi Ani!